„Nu-mi doresc decât să mor…”

Ștefan Petrache era artistul de o cumsecădenie cum rar întâlnești în lumea oamenilor de artă. În cei 13 ani de presă scrisă, am avut norocul să realizez numeroase interviuri cu domnia sa, însă să mă invite la el acasă, se întâmpla pentru prima dată acum cinci ani. Iar ultima noastră discuție, tot la el acasă, avea loc acum trei ani.

Și prima, și a doua oară, m-a întâmpinat doamna inimii sale, Raisa Petrache, Ștefan Petrache simțindu-se nu prea bine. De 11 ani ducea o luptă cu diabetul zaharat, fiind dependent de insulină și urmând un tratament medicamentos destul de scump.

De cum am pășit pragul casei sale, lângă șemineu, mă aștepta Ștefan Petrache, iar cu o voce plăpândă, îmi zice: „la mine zici de ești în spital”. După care a urmat un râs ironic, iar pe chipul său puteai citi o tristețe de nedescris. Nu mai era vioi ca altădată.

Ne-am îmbrățișat, după care m-a întrebat dacă vreau să beau o cafea. În timp ce dna Raisa pregătea cafeluța, domnia sa a ținut să îmi arate cum arată odaia sa. Și da, avea dreptatea când a pomenit de spital. Dormitorul său semăna cu o cameră de spital. Unde nu te uitai, erau medicamente și pansamente. Mi se jeluia de faptul că dă o grămadă de bani pe tratament și că stă prost la capitolul bani. „Nu am niciun sfanţ, doar datorii..”. De altfel, nu a avut bani nici pentru intervenția chirurgicală la care a fost supus acum mai bine de doi ani, în România. Medicul care l-a operat, originar din R. Moldova, a luptat pentru a-i salva piciorul stâng.

„M-au susţinut financiar Ion Suruceanu şi prietenul Costică, iar restul banilor a trebuit să-i iau cu împrumut. Căci moldovenii nu-s ca ruşii, care sar cu toţii să ajute când un artist se află la ananghie. La noi e jale…”, mi se confesa Ștefan Petrache.

Nu am stat prea mult timp în odaia sa, așa că ne-am întors în salon, unde ne aștepta stăpâna casei.

Ștefan Petrache era mâhnit de faptul că cei de la conducerea țării îi dau uitării pe puținii oameni de artă din garda veche care au mai rămas în viață.

„Chiar nu mai pot. Nu-mi mai trebuie nici ţară, nici ordine, nici viaţă publică – nu mai vreau nimic… Cel mai mult îmi doresc să mor. Să scape lumea de mine şi eu de ea. Eu mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul, dar uite că de soţie, copii şi nepoţi mi-i milă. Nici de încurajări nu mai am nevoie căci, după mine, optimistul este văr drept cu prostul. Poate chiar frate”, mi se destăinuia marele artist.

În timp ce ne savuram cafeaua, îmi spunea că nu-i este dor de scenă și că nu mai vrea nici un fel de colaborare cu colegii săi de breaslă.

Era îngândurat și demoralizat deoarece își făcea griji de intervenția la care urma să fie supus. Însă avea noroc de susținerea necondiționată a membrilor familiei sale și a puținilor prieteni adevărați care i-au mai rămas.

După vreo oră de stat la povești, regretatul Ștefan Petrache mi-a vorbit, din nou, pentru că o mai făcuse în urmă cu cinci ani, despre cum a ajuns să se judece cu amicul său, Boris Moraru, alături de care a creat o companie de construcții. Se întâmpla acum 23 de ani.

Despre acest proces de judecată mi-a vorbit cu lacrimi în ochi și soția maestrului, mărturisindu-mi că numeroasele procese de judecată i-au stors de forțe.

Discuția noastră de suflet a durat în jur de două ore, după care ne-am luat rămas bun. Urma să ne dăm întâlnire la o altă cafea, însă așa și n-am ajuns…

Vestea că nu mai este printre noi nu m-a luat prin surprindere deoarece știam că aceasta este una din dorințele sale. Era obosit și nu mai avea forțe să lupte cu boala. Voia să se odihnească și să-și vegheze de acolo, de Sus, soția, copiii și nepoții. Lucru pe care-l va face de acum încolo.

Drum lin, maestre! Ne vei lipsi…

Lena Aftenii