Peste nouăzeci la sută dintre basarabenii închişi în Ivdel-lag au rămas să zacă pentru vecie în morminte necunoscute

Sistemul de exterminare al Germaniei naziste în perioada celui de al Doilea Război Mondial, cu holocaust şi alte forme de genocid, n-a fost singurul. Condiţiile de întreţinere a condamnaţilor în Gulalagul sovietic se dovedeau mult mai nemiloase. O soartă de sclavi în secolul 20 au avut-o şi miile de basarabeni ce au nimerit sub violenţa organelor de opresiune (NKVD) după trâmbiţata „eliberare” sovietică din 1940. Vom exemplifica prin destinele unor oameni din satul Tătăreşti, Străşeni, prinse şi ele între cuţitele malaxorului de la răsărit.

În Uniunea Sovietică, din care făcea parte şi Basarabia ocupată la 28 iunie 1940, stilul de tocat carne omenească era mult mai fioros. URSS întrecea regimul hitlerist prin numărul, dimensiunea şi durata activităţii lagărelor şi puşcăriilor. Per total, în lagărele, penitenciarele şi în alte forme de privare a libertăţii cetăţenilor din URSS, se aflau închişi concomitent, după unele surse, până la şaisprezece milioane de oameni.

Şi condiţiile de întreţinere a condamnaţilor la sovietici se dovedeau mult mai nemiloase. Ca rezultat, în lagărele URSS, rata anuală a mortalităţii ajungea uneori până la 25-30 de procente. În fond, deţinuţii Gulagului efectuau cele mai grele munci pentru „construcţia socialismului” în URSS. Prevala lucrul manual necalificat şi de mare efort, în condiţiile cele mai dificile, fără alimentarea şi îngrijirea medicală necesare supravieţuirii.

Motivul arestării: ţărani înstăriţi, activişti de partid în România Regală

În noaptea de 13 iunie 1941 organele de opresiune ale statului sovietic au operat arestări în masă împotriva populaţiei paşnice din ţinut. Peste 30 mii de oameni, inclusiv femei, copii, bătrâni, bolnavi etc., au fost ridicaţi de la casele lor şi deportaţi în diverse regiuni siberiene. Este cunoscut, de asemenea, că în gări bărbaţii (capii familiilor) au fost smulşi prin forţa armelor din sânul celor dragi şi expediaţi în lagărul de exterminare Ivdel-lag, din nordul munţilor Ural.

Acesta s-a dovedit a fi ultimul drum pentru circa şase mii de bărbaţi basarabeni, printre care patru gospodari din Tătăreşti: Tenuţă Cucereanu (născut în 1880), Petrea Ţârdea (n. 1892), Ion Mârzenco (n. 1884) şi Tudorache Focşa (n. 1897). Tuspatru au nimerit în vârtejul sinistru doar pentru că în anii interbelici fuseseră primari ai localităţii, au reprezentat diverse partide româneşti şi au muncit mai cu osârdie, agonisind mai mult decât alţii.

De altfel, printre capetele de acuzare aduse lui Tenuţă Cucereanu se găseşte şi „dovada” că l-a avut de mai multe ori în calitate de oaspete pe Ion Inculeţ, ilustru om politic din România. Acelaşi lucru i s-a incriminat şi lui Petrea Ţârdea, doar că acesta fusese onorat de vizitele lui Pan Hallipa, alt renumit om politic al României.

Ivdel-lag, un Auschwitz al basarabenilor

Infernul celor arestaţi a început odată cu închiderea lor în vagoane de marfă suprapopulate. Sub cerul de vară cu arşiţă, interiorul vagoanelor s-a transformat în cuptor adevărat. Întemniţaţilor nu li se dădea îndeajuns apă de băut, chiar dacă erau hrăniţi mai mult cu peşte sărat.

Nu se ştie însă de ce sovieticii au ales pentru basarabeni lagărul din Ivdel, situat la peste patru mii de kilometri depărtare. Este evident că, pe o asemenea distanţă, cei mai slabi au murit până a ajunge la destinaţie. Ce-i drept, unii istorici afirmă că basarabenii arestaţi în iunie 1941 au fost expediaţi mai întâi în lagărele Putivl şi Kozelsciansk din Ucraina, tocmai în locul foştilor prizonieri polonezi, executaţi de NKVD ceva mai devreme. Se presupune că şi conaţionalilor noştri, plasaţi şi ei în categoria de „prizonieri”, li se pregătea aceeaşi soartă: un glonţ în ceafă. Doar că între timp a pornit războiul şi sovieticii şi-au schimbat planurile.

Lagărul din Ivdel număra pe atunci peste douăzeci de mii de deţinuţi. După sosirea unor contigente noi, inclusiv cel din Basarabia, precum şi al nemţilor deportaţi din Povoljia rusească, numărul deţinuţilor a ajuns să depăşească treizeci şi două de mii. La sfârşitul anului respectiv, Ivdel-lag avea o populaţie de două ori mai mare decât a lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz şi mai numeroasă chiar decât cea a oraşului Ivdel.

Comunismul şi nazismul, fraţi de sânge… străin

Apropo, istoriografia sovietică a condamnat în permanenţă, şi pe bună dreptate, modul nazist de extragere a dinţilor de aur şi confiscarea altor obiecte de pe cadavrele deţinuţilor. Dar a făcut-o ca de obicei ipocrit. Or, în lagărele sovietice, extragerea oficială a aurului din gura morţilor a început mult mai devreme, în toamna anului 1941 şi anume în Ivdel-lag. O directivă secretă a conducerii Gulagului din 17 noiembrie anul respectiv impune formarea comisiilor locale anume pentru evidenţa aurului scos în mod organizat din gura celor morţi.

În context, se mai cere o paralelă importantă între cele două regimuri antiumane: nazist şi comunist. În timp ce deasupra intrării la Auschwitz atârna lozinca în germană „Arbeit macht frei” (Munca te face liber), la Ivdel-lag deţinuţii sosiţi erau întâmpinaţi cu sloganul în rusă „Bine aţi venit!”. Intraţi în zonă, aceştia erau siliţi să cânte zilnic în cor imnul sovietic „Ia drugoi takoi stranî ne znaiu, gde tak volno dîşit celovek”…

Cei patru tătăreşteni au ajuns în Ivdel-lag pe la începutul lunii august. Şi ne grăbim s-o spunem, până la sfârşitul lui martie anul următor toţi au decedat în chinuri groaznice. Iar cine a avut dinţi de metal în gură a rămas fără ei până a ajunge în groapă.

Sentinţa anunţată la Moscova (!) lui Petrea Ţârdea din Tătăreşti, Străşeni, după trei luni de la decesul său: ”Privaţiune de libertate în lagăr de muncă pe o perioadă de 8 ani.”

Prima atestare documentară a contactului celor patru cu această groaznică zonă o găsim în dosarul lui Petrea Ţârdea. Există un certificat medical pe numele respectivului, întocmit la punctul medical al lagărului. În el se spune, precum că arestatul Petrea Ţârdea „a fost supus examenului medical şi se declară apt pentru prestarea oricărei munci grele”. Formal, el, ca şi ceilalţi tovarăşi de suferinţă, se afla în proces de anchetă penală. Însă, până în decembrie, sătenii  n-au mai fost invitaţi la anchetator.

 Scoteau dinţii din gura morţilor pe care apoi… îi judecau

Tenuţă Cucereanu, om cu multă demnitate, a încercat să pună întrebări temnicerilor. Drept răspuns, aceştia l-au aruncat în mijlocul gloatei de criminali de drept comun, iar asta însemna grăbirea sfârşitului. Se ştie că aceştia cooperau cu autorităţile penitenciare şi erau de fapt stăpânii gulagului. Trecut de şaizeci de ani, fără hrană suficientă şi batjocorit de adunătura hoţilor, inima lui Tenuţă n-a rezistat decât până la 24 octombrie acelaşi an. Certificatul lui de deces găsit în dosar indică drept cauză a morţii „atacul de cord”. Acest gospodar din Tătăreşti reuşise în viaţă să-şi instaleze o coroană dentară din aur. Doar după ce i-au smuls-o din gură, l-au aruncat la o margine de lagăr, alături de alţi nenorociţi decedaţi.

În scurt timp, a plecat în lumea celor drepţi şi Tudorache Focşa. Despărţit de casă în acel iunie nefast, pe când cântărea 90 de kilograme şi era plin de sănătate, iată că în jumătate de an îl găsim numai schelet. Un certificat medical din 2 decembrie 1941 al aceluiaşi an atestă că Tudorache Focşa, „într-o consumare fizică totală, este invalid de gradul doi”. Nu s-a mai mişcat până şi-a dat şi el sufletul peste zece zile. L-au aruncat în groapa comună şi au uitat de el până la 20 februarie, când un anchetator a încercat să-l cheme la interogatoriu. Nemaigăsindu-l, doar i-a scris certificatul de deces şi i-a închis dosarul.

În cazărmile întemniţaţilor din lagărele sovietice, fie ele chiar şi siberiene, nu se făcea focul. După o zi de muncă istovitoare, care dura 12-14 ore, oamenii nu aveau unde se încălzi. Cu atât mai mult cu cât prin multiplele găuri din pereţii cazărmilor de lemn şuiera permanent vântul. În aceste condiţii, bolile provocate de hipotermie accelerau moartea oricui. Astfel, până în primăvara anului următor, au decedat peste un sfert din deţinuţii lagărului Ivdel. Este de mirare cum doi dintre conaţionalii noştri, oameni de vârsta a treia, au ajuns până în acea primăvară.

Petrea Ţârdea a supravieţuit cel mai mult dintre cei patru tătăreşteni – până la 28 martie 1942, cu o zi mai mult decât Ion Mârzenco. Şi în dosarele acestora însă nu lipsesc certificatele medicilor despre totala extenuare fizică.

De notat însă că batjocura sovietică a continuat să danseze pe cadavrul acestui creştin. Mai întâi temnicerii i-au extras şi lui cei doi dinţi de metal ce-i avea în gură, apoi l-au judecat… aşa mort, cum era. Deci, Petrea Ţârdea, din Tătăreşti, Străşeni, mort la 28 martie 1942 în Ivdel-lag, a fost condamnat trei luni mai târziu, la 24 iunie 1942, de către organul extrajudiciar ”Osoboie Soveşcianie NKVD SSSR”, la opt ani privaţiune de libertate…

Din sursele de arhivă se cunoaşte că peste nouăzeci la sută dintre cei peste şase mii de basarabenii închişi în Ivdel-lag au rămas să zacă pentru vecie în morminte siberiene necunoscute.