E 8 martie şi am dat un telefon Mamei. I-am zis că nu am reuşit aseară, dar vin azi Acasă, oricât de târziu. Şi imediat mi-am dat seama... Aşa, micuţă cum e ea, se agită să facă focul, să pună masa, să mă primească cât mai bine...

Trecută prin suferinţe, Mama nu s-a plâns niciodată. Dar ne-a oferit atâta blândeţe, atâta dragoste, ne-a educat cu atâta bun simţ şi devotament, încât să-i spun: Mamă, fii sănătoasă şi să-i ofer flori doar de sărbători, considerând că e de ajuns, ar fi... nu ştiu cum... puţin, foarte puţin… Cum să-i mulţumesc îndeajuns pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru fratele meu, pentru nepoţii ei? Îi mulţumesc în fiecare clipă a existenţei mele, şi tot insuficient va fi.

Mamă, niciun pelerinaj, oricât de îngenunchiat şi smerit ar fi, nu e destul pentru a-ţi oferi pietatea întreagă pe care o meriţi. Doar atât te mai rog: să fii! Să fii, mereu alături de noi toţi.

…Soţiei mele îi voi spune aşa: te sărut şi-ţi mulţumesc pentru tot ce faci pentru mine, aşa cum numai cerul le mulţumeşte stelelor pentru că îl înalţă.

…Fetiţei mele, perla uriaşă a tatei, îi voi spune aşa: Scumpa mea copilă, o inimă am şi aceea e a ta, un viitor vreau să construiesc pentru tine şi pentru toţi copiii ţării!

…Bărbaţii noştri sunt cam stângaci în declaraţii de dragoste... Oi fi şi eu, probabil... Mă gândesc că 8 martie are un rost şi încă mai e nevoie de această zi oficială ca să ne luăm măcar o dată pe an inima în dinţi şi să le spunem tuturor dragelor noastre femei, celor mai demne din lumea asta fiinţe, ceea ce simţim cu adevărat pentru ele. Să nu luăm sacrificiul lor drept ceva ce ni se cuvine „din oficiu”.

Felicitări, scumpele noastre! Vă iubim!