Înarmat cu un minim spirit de observaţie, îţi poţi da uşor seama că cei care exercită astăzi adevărata putere în stat, politică şi financiară (amestecate de la un anumit nivel), provin din rândurile guvernării „comuniste” sau, mai exact, din clanul Voronin, forţat să cedeze puterea (i.e. controlul instituţiilor de stat şi circuitelor financiare) în urma evenimentelor din aprilie 2009.

După şapte ani trecuţi de la violenţele din 7 aprilie 2009 nu poţi scăpa de senzaţia că asişti la o reminiscenţă a regimului Voronin. Până şi frazeologia pare a fi reiterată după modelul retoricii stabilităţii profesate de către PCRM în ultimii ani de aflare la guvernare.

În aceste condiţii, să consideri, astăzi, cele produse în ziua de 7 aprilie 2009 drept revoluţie e cel puţin un semn de crudă naivitate. O astfel de calificare dată evenimentelor petrecute acum şapte ani, precum şi decretarea zilei de 7 aprilie ca Zi a Libertăţii, nu au avut menirea decât să creeze iluzia confruntării între o forţă anti-democratică (PCRM) şi o altă forţă pretins anti-comunistă (democrată şi liberală), dar, aşa cum avea să se dovedească în cele din urmă, ambele la fel de anti-populare.

În schimb, felul cum au evoluat lucrurile până astăzi vorbesc mai curând nu despre revoluţie, ci despre o lovitură de palat,o mişcare de amploare şi destul de riscantă produsă înăuntrul clanului Voronin, care la acel moment deţinea controlul cvasitotal asupra instituţiilor statului şi circuitelor financiare. Desigur, aceasta nu avea cum să reuşească în absenţa unei imense nemulţumiri populare acumulate în societate, mai ales în rândul tinerilor. Schimbarea cerută de tineri în piaţă a fost doar interfaţa adevăratei schimbări survenite înăuntrul puterii. E schimbarea care pare să se împlinească în zilele noastre, deşi începută acum şapte ani.

În fapt, revolta populară din 7 aprilie a însemnat sfârşitul unui model de organizare a puterii politico-financiare în stat şi anume a celui în care partidul politic îşi supune şi controlează oligarhia financiară (PCRM-ul în perioada aflării la guvernare) şi începutul instituirii unui alt model, ce pare să se împlinească chiar în prezentul nostru – e vorba de oligarhia (oligarhul) care îşi supune şi controlează partidele politice.

În acest fel, evenimentele din 7 aprilie 2009 par să se fi produs în contextul unei lovituri de palat, iscate înăuntrul clanului Voronin, implicând nu doar o substituire a agenţilor puterii (înlocuirea lui Voronin cu Plahotniuc), ci însăşi repoziţionarea terminilor din cuprinsul puterii (trecerea de la controlul politic al oligarhiei la controlul oligarhic al politicii).

Că actualul Partid Democrat şi guvernarea pe care a realizat-o, prin corupere şi şantaj, nu este decât un avatar al PCRM-ului şi guvernării acestuia de până la aprilie 2009, reiese, cu toată claritatea, atât din „politica de cadre” promovată (readucerea în funcţii de conducere ale instituţiilor de stat a oamenilor care au servit cândva intereselor clanului Voronin sau, în cazul celor din afara partidului, condiţionarea posibilităţii exercitării în continuare a funcţiilor deţinute cu aderarea la „familia democrată”), cât şi din frazeologia afişată (reactivarea retoricii stabilităţii şi neutralităţii sunt suficient de grăitoare în acest sens). Asemănarea merge până în detalii.

Unul dintre acestea e rolul care a revenit de fiecare dată unui partid declarat pro-român şi pro-european, cu lideri ce au făcut carieră în calitate de patrioţi, de iubitori de ţară şi neam, în orchestraţia politico-oligarhică de cândva a dictatorului (cazul PPCD-ului lui Iurie Roşca) sau cea de astăzi a păpuşarului (figuraţiile PL-ului lui Mihai Ghimpu). În acest context, e cel puţin ciudat felul în care unii dintre cei care acum şapte ani chemau la debarcarea „comuniştilor” de la guvernare, la demontarea sistemului ticăloşit controlat de Voronin, gata să sancţioneze ilegalităţile regimului, chiar cu riscurile şi costurile organizării unor alegeri parlamentare anticipate, au devenit subit apologeţii „stabilităţii” promise de PD-ul lui Plahotniuc, cu nimic mai benefică pentru omul de rând, ba dimpotrivă, decât cea promisă de către Voronin în 2009.

Alexandru Lupuşor