Acum, există interes cvasitotal pentru alegerea directă a şefului statului, iar acest lucru poate fi realizat doar prin referendum, fiindcă partidele guvernante se tem de manifestarea directă a voinţei poporului. Problema este că partidele guvernante sabotează administrativ colectarea şi confirmarea semnăturilor de susţinere a referendumului. De aceea, este important să ne mobilizăm. Dar pentru a ne mobiliza, trebuie să răspundem la câteva întrebări. Ce le va da cetăţenilor alegerea directă a şefului statului şi de ce se tem guvernanţii de acest referendum? În primul rând, trebuie să subliniem că împuternicirile preşedintelui ales direct vor rămâne neschimbate. Deci, nu este vorba despre dorinţa desemnării unui „tătuc”, aşa cum afirmă adversarii alegerii directe. Atunci care este sensul să alegem direct şeful statului, doar acest exerciţiu costă? Sensul constă în smulgerea instituţiei prezidenţiale din mâinile clanurilor politico-oligarhice, care au capturat practic toate instituţiile publice, generând corupţie şi sărăcie.

Ne amintim cu toţii despre corespondenţa preşedintelui de Parlament cu organele competente şi cu Guvernul din perioada furtului miliardului. Toţi au ştiut despre furt, dar nimeni nu a întreprins nimic pentru a-l întrerupe. Dar prin ce se va deosebi un preşedinte ales de popor de un preşedinte ales de Parlament? Răspunsul este la suprafaţă. Un preşedinte ales de Parlament trebuie să mulţumească clanurilor politico-oligarhice care l-au ales. Dar un preşedinte ales de popor va trebui să mulţumească poporului. Aşadar, Guvernul susţinut de Parlament va fi responsabil pentru politici social-economice, iar un preşedinte ales de popor va fi responsabil pentru securitatea statului, inclusiv a securităţii social-economice. Şi care sunt garanţiile că acest model va fi benefic pentru societate?

Problema e că nimeni nu poate oferi astfel de garanţii, decât domniile voastre, stimaţi concetăţeni alegători. Cum vom alege aşa vom trăi. În cel mai rău caz, vom şti că preşedintele l-am ales noi şi nu clanurile politico-oligarhice, iar în cel mai bun caz vom repeta performanţa României, unde un preşedinte are împuterniciri similare cu ale omologului său moldovean. Dar fiind ales direct de cetăţeni, el a reuşit să pună bazele justiţiei şi a unei instituţii anticorupţie independente, care au băgat la puşcărie mii de demnitari corupţi de cel mai înalt grad. Credeţi că preşedintele Băsescu ar fi rezistat presiunii baronilor, dacă nu ar fi fost ales direct de către cetăţeni?

Dacă credeţi că da, atunci amintiţi-vă că cetăţenii au fost cei care l-au pe salvat preşedinte în cadrul a două referendumuri de demitere, iniţiate de Parlament. Pentru că exemplu României este edificator, vreau să mă refer la argumentarea defectuoasă a adversarilor alegerii directe a preşedintelui, care în mod paradoxal vine din partea formaţiunilor unioniste. Acestea pe de o parte, pledează pentru armonizarea legislaţiei noastre şi a practicii anticorupţie cu cele din România. Pe de altă parte, tot ele contestă alegerea directă a şefului statului, care confirmă necesitatea acestei armonizări, mai ales în domeniul combaterii eficiente a marii corupţii.

Revenind la colectarea semnăturilor pentru iniţierea referendumului, îi îndemn pe cetăţeni, mai ales pe cei din raioane, să se grăbească să semneze fiindcă au rămas doar două săptămâni. În acelaşi timp, mă adresez parlamentarilor, care susţin în principiu realizarea iniţiativelor populare, pentru a sesiza Curtea Constituţională. Este necesară explicarea prevederilor articolului 141, care afirmă că semnăturile de revizuire a Constituţiei, trebuie să provină din jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi. Iar în fiecare din aceste unităţi administrative trebuie să fie înregistrate 20 de mii de semnături.

Vorba e că această clauză a fost introdusă în textul legii supreme în anul 2000, când existau doar 12 unităţi teritoriale. În 2002 numărul unităţilor administrativ-teritoriale a fost schimbat arbitrar, fiindcă nu este prescris în Constituţie. El a fost mărit de trei ori, până la 36, iar pentru că numărul minim de semnături necesară în fiecare unitate administrativă este prescris de Constituţie, acesta a rămas neschimbat - 20 de mii. Această situaţie absurdă trebuie schimbată. Ea face imposibil orice referendum popular.

Soluţia e simplă şi la suprafaţă. Constituţia stabileşte că numărul minim de semnături pe ţară este de 200 de mii, adică 10% din numărul total de alegători. Deci ar fi logic că proporţia respectivă să fie păstrată şi pentru unităţile administrativ teritoriale, oricâte ar fi ele. Fiindcă este realizabil să colectezi 10% din locuitorii unui raion, dar este o perversiune impusă de către lege să colectezi 60-80% de locuitori cum este în cazul mai multor raioane.

O soluţie mai bună ar fi dacă Curtea Constituţională ar fi sesizată pentru a verifica constituţionalitatea legii organizării administrative a teritoriului şi necesitatea revenirii la legea din 1998. Motivul ar fi că actualmente se încalcă raportul stabilit prin Constituţie a numărului locuitorilor şi numărului minim de semnături pentru iniţierea referendumului.

O astfel de hotărâre ar ajuta imens şi la implementarea strategii de descentralizare, adoptate în 2012, şi care prevedea în mod expres revizuirea organizării administrative a teritoriilor. Înalta Curte a demonstrat că ar putea face acest lucru şi atunci când a anulat o normă expres, o normă specială, care interzicea dizolvarea Parlamentului în ultimele şase luni a mandatului preşedintelui. Argumentele invocate atunci au fost de ordin logic, de ordin de bună guvernare, exact ca şi în cazul nostru.

Ne revedem mâine, al vostru domn’ Preşedinte.