Despre Independenţă şi „Ordinul Republicii”

Despre Independenţă şi „Ordinul Republicii”
Sursa: www.jc.md Foto: jc.md 31.08.2017 13:37
Pentru ce a fost jertfa eroilor care şi-au pierdut viaţa la Nistru dacă tipul cu cea mai mare distincţie de stat afirmă în public că exemplul bandiţilor şi teroriştilor din Donbas este demn de toată admiraţia?

Cu ocazia „Zilei Independenţei”, Igor Dodon a oferit distincţii de stat, ele au fost multe. Fostul ministru al Apărării, Victor Gaiciuc, s-a ales cu „Ordinul Republicii”. Reacţie de amărăciune şi sentimente controversate… Sergiu Andreev şi Ion Fulga, foşti combatanţi care şi-au pierdut viaţa în Războiul pentru Independenţă de la Nistru, primii decoraţi cu „Ordinul Republicii” (nr. 1 şi nr. 2) se întorc sărmanii în morminte… Ştiu că în acea perioadă Anton Gamurari, fiind înaintat primul la înalta distincţie de stat, a refuzat categoric acest lucru. Anton Gamurari (în acele zile, colonel), cu merite deosebite, a făcut-o omeneşte în favoarea camarazilor căzuţi pe câmpul de luptă. Unul dintre primii distinşi cu „Ordinul Republicii” (nr. 5) a fost regretatul Nicolae Sulac.

Stranii lucruri se întâmplă în micul „cnezat al Danemarcei”. Din informaţia preşedinţiei reiese că Gaiciuc „a înscris o pagină aparte în construcţia militară a Republicii Moldova, aducându-şi contribuţia substanţială la asigurarea securităţii militare, a independenţei şi neutralităţii ţării noastre. A contribuit la stabilirea relaţiilor interstatale, la promovarea imaginii ţării pe plan internaţional şi la consolidarea statalităţii, iar o latură distinctă a activităţii o constituie protecţia socială a militarilor”.

Nu am dubii că în listă celor decoraţi sunt persoane merituoase, însă cu Gaiciuc e prea de tot. CV-ul eroului nostru este demn de specialişti din diferite domenii, vorba e de un carierist şi traseist cu capacităţi cameleonice de a apărea în pielea unui sus-pus şi de a profita, iar la momentul cuvenit să facă „stânga-n-prejur”. De nenumărate ori aşa a procedat la minister.

La mijlocul lui 1993, Gaiciuc, un locotenent-colonel, după un an de la luptele de pe Nistru, apare la Chişinău. Nu am dubii că face parte din tabăra celor  prudenţi care se gândesc: „Nu mă grăbesc, mai vedem noi cum se va termina „proba cu această independenţă”. Era război. „Veniţi acasă, măi copii!” şi scrisorile semnate de ministrul Costaş de a reveni în Patrie le stârneau emoţii. Independenţa îl găseşte în gruparea militară din Germania, să se lepede de beneficii îi era oarecum. După retragerea trupelor şi dislocarea unităţii la poalele Caucazului, apare şi dorul de Moldova. Apare în faţa lui Pavel Creangă însoţit de un deputat şi, bineînţeles, este încadrat în minister. Serviciul nu a fost presărat cu petale de roze, însă supravieţuia. Memorabilă este şedinţa deschisă convocată de ministru la care activitatea subdiviziunii conduse de el a fost apreciată ca nesatisfăcătoare. Alături de alţi membri ai Colegiului Militar dă explicaţii privind apariţia semnăturii în cazul MIG-urilor vândute.

Cu venirea PCRM-ului la guvernare, devine ministru. Candidaţi erau, însă el era „intrat sub pielea” lui Vadim Mişin. Deputatul comunist îl convinge pe Voronin că în fruntea apărării poate fi doar Gaiciuc. Lucruri mari nu face, avea grijă ca în cazărmile ostăşeşti să fie difuzat regulat ziarul „Comunistul”. În zilele noastre îi place să afişeze contribuţia personală la apariţia Aleii Domnitorilor, Muzeului Armatei, emblemei armatei şi multor altora. Nu este aşa, intenţiile şi efortul au fost ale altora. Ca şi în susţinerea tezei de doctor în istorie. Cei care-l ştiu confirmă că are o capacitate redusă de a lega două cuvinte pe hârtie, ca şi de a-şi exprima în public clar gândurile. În unele reviste veţi găsi texte semnate de el ca prim autor la care nu are atribuţie. Nu genera evoluţii radicale la minister şi, în final, după un furt de proporţii de armament şi muniţii de la un depozit,  criticat dur de presă şi opoziţie, preşedintele este nevoit să-l retragă din funcţie.

Demis, după mai multe văicăreli, apare în faţa lui Voronin, care îl trimite în Belgia ca ambasador. E o poveste aparte cu această numire spectaculoasă la NATO, merită de revenit. Ca şi la anii de anonimat diplomatic şi zero beneficii pentru ţară. Se face „vizibil” la o apariţie a lui Voronin în Belgia şi în campania electorală din 2009, când apare în Moldova ca un agitator comunist şi lipitor de voi volante. De obicei, aceşti lipitori devin/rămân mari demnitari, însă comuniştii pierd alegerile.

Oricât de ciudat ar părea, lui Gaiciuc îi aparţine şi „meritul” că îl avem pe Dodon preşedinte. Lumea ştie despre implicarea directă a Uniunii Ofiţerilor (preluată de la Mişin) în campania electorală, însă acesta e doar un detaliu de suprafaţă. În „exilul diplomatic” din capitala belgiană viitorul tovarăş socialist se face ortac cu Rogozin, reprezentantul Kremlinului la NATO. Căci cine se aseamănă se adună. Ce discuţii a purtat cu Rogozin, cunoscut securist şi lider al formaţiuni de extremă naţionalistă rusă „Rodina”, şi câtă bere o fi consumat împreună nu se ştie. Dar, după înrudirea cu Gaiciuc, libera trecere a lui Dodon prin birourile înalţilor oficiali de la Moscova este explicabilă. Rogozin, vicepremier rus şi responsabil de domeniul sfânt la ruşi – complexul militar-industrial, este pe placul lui Putin. Pe placul liderului de la Kremlin devine Igor Dodon ca promotor al intereselor imperiale în Moldova şi un antiroman înverşunat. Scenariul este bine gândit şi simplu de tot.

Citiţi continuarea în Jurnal de Chişinău

Ştiri similare

ULTIMELE ŞTIRI