Este arhicunoscut şi confirmat faptul că, în aproape toate statele democratice, tânăra generaţie, în special elevii şi studenţii care îşi fac studiile în capitală, reprezintă principala forţă rebelă şi mobilizatoare atunci când este vorba de proteste, greve etc. Nici Republica Moldova nu a constituit o excepţie în acest sens până la evenimentele din 7 aprilie 2009. Iată câteva exemple: în anii 1989-1991, tânăra generaţie era foarte activ implicată în Mişcarea de eliberare naţională; în 1995, s-a constituit o mişcare studenţească de proporţii care, prin greve, s-a opus înlocuirii „Istoriei Românilor” cu „Istoria Moldovei”; în 1999, tinerii au fost activi şi chiar violenţi împotriva încercărilor Primăriei municipiului Chişinău de a creşte tarifele la transport; în 2002 au avut loc primele proteste organizate de Partidul Popular Creştin Democrat împotriva politicilor lingvistice promovate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, cu participarea masivă a tinerilor; în aprilie 2009, au avut loc proteste în masă ale tinerilor împotriva „falsificării alegerilor”, proteste care au degenerat în violenţe.

Indiferent de atitudinea pe care am putea-o avea faţă de acele evenimente, un lucru este cert: anume tânăra generaţie a jucat un rol crucial din punct de vedere al prezenţei şi participării la acele acţiuni. După cum s-a văzut, protestul din aprilie 2009 a reprezentat ultima manifestare contestatară de amploare în plan politic a tinerei generaţii. Care ar fi totuşi cauzele absenteismului şi apatiei politice în prezent, cum se explică faptul că după odioasele crime economice, politice săvârşite de actuala clasă politică împotriva propriului popor, prezenţa tinerilor la proteste este atât de modestă? Acest articol încearcă să găsească unele răspunsuri la aceste întrebări.

1. Tineretul şi politica moldovenească după aprilie 2009. Cronica unei rupturi

Imediat după alternanţa la putere care a avut loc în 2009, noua guvernare a conştientizat pe deplin că există două categorii sociale de bază pe care poate miza politic şi electoral în perspectivă. Era vorba în primul rând de tineri (în special studenţii care îşi fac studiile în capitală, elevii din licee, colegii, gimnazii – viitorii alegători), dar şi diaspora (în principal cea din ţările UE şi continentul Nord American). Anume aceste două categorii, nefiind sub controlul comuniştilor, au contribuit decisiv la căderea regimului Voronin. Pornind de la această realitate, noua putere a început fără întârziere implementarea unei politici de preluare a controlului aproape total asupra sistemului de învăţământ în scopul „educării politice corecte” a tinerei generaţii …

Este cunoscut faptul că guvernarea comunistă a avut o relaţie extrem de complicată cu tânăra generaţie vorbitoare de limbă română. Atunci când comuniştii au câştigat alegerile în 2001, subsemnatul era elev în clasa a 11-a la un liceu din capitală. În 2006, în toiul celui de-al doilea mandat, am absolvit universitatea. Din propriile impresii şi amintiri pot afirma cu certitudine că majoritatea covârşitoare a tinerei generaţii vorbitoare de limbă română nu-i digera deloc pe comunişti. Principalele motive nu erau atât presupusele abuzuri ale regimului Voronin sau politicile acestuia, cât obstinaţia comuniştilor de a combate sentimentele proromâneşti ale tinerilor, de a promova un moldovenism agresiv românofob, şi de a avea o politică externă ostilă faţă de România.

Trecând prin sistemul educaţional din anii 90, această generaţie, susţinută de cadrele didactice din şcoli şi universităţi, a creat chiar un curent de rezistenţă ideologică faţă de „experimentele” lui V. Stepaniuc, Gh. Sima ş.a.

După evenimentele dramatice din aprilie 2009, din cauza abuzurilor comise de autorităţile de atunci împotriva tinerilor, fosta guvernare a devenit şi mai indezirabilă pentru aceştia. Profitând de această situaţie, noua putere i-a demonizat la maxim pe comunişti, astfel încât ura şi frica faţă de PCRM s-au cimentat adânc în mentalul colectiv al tinerei generaţii, iar obiectivul neadmiterii lor la putere a devenit o „datorie” a tinerilor.

Fiind conştientă de „perspectivele electorale” care s-au deschis în raport cu tânăra generaţie, noua putere (în special, Partidul Liberal Democrat din Moldova) a făcut tot posibilul pentru a „integra” aproape în totalitate sistemul de învăţământ în propriile maşinării de partide. Astfel, mai mulţi rectori ai unor prestigioase instituţii de învăţământ superior, directori de gimnazii, licee, colegii etc. au început să adere în masă la partidele aflate la putere, devenind astfel agenţi de influenţă politică (electorală) asupra tinerei generaţii. Chiar mai mult, o parte semnificativă din decani, şefi de catedre, profesori la fel s-a „înregimentat” în noua configuraţie politică. Ghidaţi fiind, probabil, de intenţii sincere şi nu neapărat de interese personale, reprezentanţii sistemului de învăţământ au contribuit, involuntar sau voluntar, la faptul ca aproape întreaga „infrastructură educaţională” să devină, din punct de vedere politic, o imensă spălătorie de creiere ale tinerei generaţii. Fundamentul „ideologic” de influenţă politică intensă asupra tinerilor era formulat prin utilizarea unor idei-cheie foarte simple, clare şi atractive: pe de o parte, puterea promovează integrarea europeană (Europa fără vize, promisiuni de investiţii, prosperitate, standarde de viaţă UE, acces facil la studii în ţările europene etc.), iar pe de altă parte, este exploatată ideea pericolului revanşei comuniştilor, socialiştilor care sunt „mâna Moscovei”, „coloana a cincea” etc.

Astfel, pentru prima oară după mai mulţi ani, în urma unei propagande intense, tinerilor (şi nu doar) le-a fost indus sentimentul că guvernarea, aşa rea cum o fi, dar reprezintă interesele lor. Efectele acestor acţiuni s-au soldat cu un succes remarcabil în favoarea puterii: diminuarea spiritului critic, a spiritului protestatar, rebel al tinerilor şi utilizarea cinică a energiei acestora ca masă electorală în interes propriu. Să nu uităm de mitingurile organizate de actuala putere pe parcursul ultimilor ani cu utilizarea studenţilor, elevilor, profesorilor. Aceştia au fost convinşi, dar uneori şi obligaţi să participe la mari evenimente în scop de PR politic, cum ar fi mitingul din 3 noiembrie 2013 în favoarea integrării europene, mitingurile separate ale partidelor de la guvernare şi multe alte evenimente. Însă cel mai important lucru a fost totuşi utilizarea la maxim a tinerilor în alegerile generale şi locale.

Concomitent, partidele aflate la guvernare, având un asemenea acces deschis la instituţiile de învăţământ, au reuşit cu uşurinţă atragerea multor tineri în activităţile organizaţiilor politice de tineret, contribuind la consolidarea acestora, organizarea de academii politice, şcoli de vară, dar şi oferirea multiplelor oportunităţi pentru reprezentanţii tinerilor care sunt loiali guvernării. Acest lucru în sine nu ar fi rău, orice partid este interesat să aibă organizaţii puternice de tineret. Problema este că acest lucru s-a realizat printr-o politizare fără precedent a managementului instituţiilor de învăţământ. Aceste practici ar putea fi asemuite uşor cu „lucrul cu tineretul” din perioada Moldovei Sovietice…

Ca rezultat al acestei propagande abile, timp de mai mulţi ani, s-a reuşit într-o mare măsură „loializarea” tinerilor şi neutralizarea potenţialului lor protestatar. Anume astfel se explică lipsa reacţiilor protestatare din partea tinerei generaţii la concesionarea Aeroportului, jefuirea Băncii de Economii, tolerarea corupţiei demente în toţi aceşti ani şi a altor anomalii întâmplate sub guvernările alianţelor. Chiar mai mult, o bună parte din tineri a votat pentru unul din cele trei partide foste aliate la alegerile din 2014.

În momentul destrămării mitului de „parcurs proeuropean al Republica Moldova”, care s-a exprimat în principal prin furtul miliardului, reacţia tinerei generaţii şi de această dată s-a „manifestat” printr-o tăcere asurzitoare. Un reflex politic normal ar fi fost mobilizarea de proporţii a studenţilor şi elevilor în stradă împotriva guvernării. În schimbul acestor reacţii, am avut decepţii, dezamăgiri şi cel mai grav – abandonarea rolului social şi politic al tinerei generaţii de a se manifesta ca o portavoce a societăţii în momente de mare cumpănă şi nedreptate.

Astfel, în loc de indignare – avem indiferenţă, în loc de mobilizare – avem dezamăgire, în loc de protest – inacţiune. Aceste reacţii sunt rezultatul inclusiv al celor şapte ani de propagandă, de distrugere sistematică a spiritului politic critic al tinerilor, a fatalităţii induse de propagandă că „oricum lucrurile nu se schimbă şi alţii nu vor fi mai buni”.

Consecinţele acestei situaţii se exprimă prin faptul că tânăra generaţie a conştientizat că a fost folosită în mod cinic de actuala guvernare şi lipsită de viitor, iar „reacţia” se manifestă, cel puţin deocamdată, prin resemnare, lucru care convine în totalitate guvernării.

Printre alte cauze, nu mai puţin importante, care pot explica absenţa tinerilor la proteste, se numără:

Factorul demografic. Una din cauzele participării reduse a tinerilor la proteste o reprezintă declinul demografic al populaţiei. Conform ultimelor date prezentate de către Biroul Naţional de Statistică în publicaţia „Educaţia în Republica Moldova 2014/2015” se constată: „…reducerea efectivelor de elevi/studenţi cuprinşi în sistemul de învăţământ. Astfel, numărul total de elevi/studenţi, la începutul anului de studii 2014/2015, a fost de 477,8 mii persoane, cu 14,4% mai puţin faţă de 2010 şi cu 31,5% – faţă de 2005.” Luând în consideraţie faptul că cifrele reale sunt şi mai mari, tabloul devine mult mai dezolant. De asemenea, doar în ultimii doi ani, în baza liberalizării regimului de vize, 80 mii de moldoveni au plecat şi nu s-au mai întors în Republica Moldova. Conform declaraţiilor reprezentanţilor Direcţiei control al frontierei din cadrul Poliţiei de Frontieră, cea mai mare parte a celor plecaţi sunt tineri cu vârstele cuprinse între 25 şi 35 de ani. http://protv.md/video/80-de-mii-de-moldoveni-au-plecat-si-nu-s-au-mai-intors-in-tara/1436201. În acest sens, realitatea demografică este în defavoarea mişcării protestatare şi în favoarea guvernării actuale.

Soluţia plecării. Un alt factor care diminuează intensitatea potenţialului protestatar este opţiunea, la care guvernarea chiar a „muncit” intens, şi anume crearea oportunităţilor pentru moldoveni de a pleca cât mai uşor peste hotare. Datorită regimului liberalizat de vize cu ţările UE, regimului fără vize cu ţările CSI şi paşapoartelor româneşti, cetăţenii moldoveni au deplina posibilitate de a pleca din R. Moldova. Din cauza acumulării sistematice a nemulţumirilor în aceşti ani şi drept rezultat al degradării intense a situaţiei din ţară, prima reacţie a tinerilor este hotărârea de a pleca peste hotare. Aceste plecări au loc pe fundalul consolidării unei convingeri aproape religioase că „Republica Moldova nu are viitor”. Spre deosebire de o ţară izolată sau închisă, unde nemulţumirea socială se acumulează treptat în interior până când explodează, într-o ţară deschisă, cum este totuşi Republica Moldova, această energie protestatară este evaporată din cauza plecărilor în masă ale cetăţenilor. Pe de altă parte, atunci când cetăţenii îşi văd viitorul în cadrul ţării unde locuiesc şi sunt conştienţi de faptul că ei şi copiii lor vor rămâne acasă, aceştia au o atitudine mult mai dură faţă de cei care le fură viitorul. În cazul nostru, tot mai mulţi moldoveni nu-şi mai leagă viitorul de propria ţară, inclusiv tinerii, din care cauză apare un fel de atitudine de tolerare, ca să nu spunem de indiferenţă, faţă de realităţile dezastruoase din Republica Moldova…

Pierderea încrederii în „soluţiile colective”. Una din cele mai grave consecinţe ale celor întâmplate în ultimii câţiva ani, aceasta fiind şi o cauză a lipsei de reacţii protestatare, este pierderea aproape completă a încrederii tinerilor în viabilitatea paradigmelor politice tradiţionale, fie că este vorba de participarea la proteste, fie de crearea partidelor politice noi care presupune activitate de opoziţie, rezistenţă etc. Una din multiplele „performanţe” ale actualei guvernări constă în compromiterea şi decredibilizarea totală a procesului politic în ansamblu. În consecinţă, tot mai mulţi tineri nu văd sens în „soluţiile colective”, preferând „soluţii individuale”. Tot mai des se fac auzite voci care consideră o pierdere de timp să te dedici unei cauze politice. Acest factor generează un dezinteres general faţă de procesul politic şi diminuează şansele apariţiei unei coeziuni ferme a tineretului împotriva unui regim oprimant.

„Era extremelor”: de la un abuz de încredere în politicieni la un exces de neîncredere. Dacă până în prezent moldovenii au votat aşa cum au votat, cu rezultate „vizibile” pentru toţi, pe undeva naiv, sub influenţa propagandei, cu o încredere exagerată faţă de unii politicieni, în momentul de faţă, concetăţenii noştri cad în altă extremă, cu precădere tinerii devenind extrem de suspicioşi şi neîncrezători faţă de orice apariţie şi manifestare a liderilor noi, în special pe segmentul politic de „dreapta”. „Care este garanţia că ăştia noi nu vor fi la fel?”, este întrebarea cea mai des întâlnită în ultima jumătate de an. Aşa cum încrederea oarbă în oamenii politici nu este una normală, la fel excesul de neîncredere şi obsesia pericolului eventualei trădări reprezintă o formă de reacţie exagerată.

Principala revendicare a mişcărilor protestatare din ultimul an este organizarea alegerilor parlamentare anticipate. Prin urmare, în cadrul unui eventual scrutin, cetăţenii vor alege. Avem opoziţie de stânga (partidele conduse de către Renato Usatîi, Igor Dodon), avem opoziţie de dreapta (partidele conduse de Andrei Năstase şi Maia Sandu). Avem şi alte partide în proces de formare. În cazul în care cineva nu este mulţumit de respectivele partide, are libertatea de a crea forţe politice noi. Această aşteptare pentru apariţia unor politicieni „imaculaţi” poate continua la nesfârşit, lucru care convine doar actualei „clase politice” deoarece imobilismul permite consolidarea regimului. De asemenea, invocarea ritualică a lipsei de „alternativă” este o justificare „perfectă” pentru lipsa de implicare.

2. În loc de concluzie

Indiferent de cauzele care incriminează puterea în generarea absenteismului protestatar în rândul tinerei generaţii, principala responsabilitate a imobilismului politic o poartă totuşi tinerii. Oricât am acuza actuala putere, suntem obligaţi să constatăm un nivel de iresponsabilitate politică şi socială nemaiîntâlnită din partea tinerei generaţii. În ultimii şapte ani s-a înregistrat o degradare fără precedent a moravurilor în societatea noastră, lucru care nu putea să nu se răsfrângă şi asupra tinerilor. Fenomenul „poh..ismului” când propria ţară se prăbuşeşte este o expresie anume a declinului moral în care trăim.

În concluzie, tinerii au în acest moment, istoric vorbind, doar două opţiuni: fie intră în istorie ca o generaţie care a jucat un rol crucial în eliberarea Republicii Moldova de guvernarea oligarhică, fie vor rămâne în memoria colectivă ca „generaţia poh..iştilor”…

Articol semnat de Vlad Surkoff