Ideea nastrusnica le venise si sefilor Parlamentului de la Bucuresti. Si-au luat-o de nu s-au vazut, pe un principiu constitutional sec. La articolul 68 din Constitutia Romaniei scrie asa: “Şedinţele celor două Camere sunt publice!” Ori public, in cazul tarilor noastre ramase in coada istoriei din cauze bine stiute, inseamna ca fiecare – din orice catun – sa stie, spre exemplu, ca parlamentarii de la Bucuresti isi iau la revedere MIERCUREA cu “Week-end placut!”. Despre profesionalism, buna-credinta… dati-mi voie sa ma indoiesc…
Ceea ce ar trebui sa fie O ADUNARE de elite cu inteligenta si virtuti este, de fapt O ADUNATURA de nulitati egoiste, puse pe ciordit.
Ah, ultima frază este bestială. Dacă jurnaliştii români pot spune asta despre politicienii din Bucureşti, politicieni din care DNA-ul a rărit la greu în ultimii ani, oare ce pot spune jurnaliştii de la Chişinău despre politicienii de pe Bâc? Acolo hoţiile se fac la vedere. Moldova este un fel de sat fără câini, iar deputaţii se simt deranjaţi când ştiu că jurnaliştii o să-i pândească mai mereu cu camerele chiar în parlament. Mă rog, unii jurnalişti, nu toţi.
În ceea ce mă priveşte lucrurile sunt clare. Jurnaliştii trebuie să aibă posibilitatea să filmeze cu propriile camere şedinţele parlamentului. Să îi prezinte pe deputaţi poporului votant în toată splendoarea. Argumente de tipul nu avem unde să vă punem, sunteţi prea mulţi, nu avem ce să facem – nu ţin. Sunt nişte aberaţii, iar jurnaliştii care le-au îmbrăţişat şi le promovează nu sunt jurnalişti. Sunt nişte nevertebrate care nu merită să-şi spună ziarişti. Întinaţi tot ce înseamnă această meserie.
Am plecat în 2006 din Republica Moldova. Lăsasem breasla împărţită în două. În primul rând, partea subfinanţată, extrem de firavă şi extrem de biciuită, care scria articole, reportaje critice la adresa puterii comuniste, dictatoriale. Am avut onoarea să fiu şi eu din această categorie de jurnalişti. Vasile Ursu, primar al Chişinăului, m-a ameninţat cu bătaia pentru reportajele pe care le scriam. Pe vremea aceea, Dumnezeu să-l ierte, Constantin Tănase, marele Tănase, mi-a luat apărarea, a scris despre reportajele mele. Acum ziarul Timpul publică articole în care face cu ou şi cu oţet societatea civilă, dar şi victime ale violului… Dar, fiecare cu păcatele lui.
În 2006 exista şi o parte bogată a presei, cu salarii babane, cu tehnică performantă. Ei nu erau pedepsiţi de instituţiile de forţă. Astăzi presa de la Chişinău s-a întors la acele timpuri de tristă faimă. Jurnaliştii care pupă în fund puterea dictatorială, oligarhică sunt finanţaţi generos. Îşi permit să facă tot felul de site-uri fără nicio credibilitate la public, dar care sunt susţinute financiar. Paradoxal, dar jurnaliştii care au făcut carieră pe vremea lui Voronin acum îl slujesc cu abnegaţie pe Plahotniuc. Şi sunt atât de mulţi şi mi-e scârbă de ei, atât de scârbă… Mărturisesc, îi înţeleg pe jurnaliştii care nu au de ales. Îmi spun că trebuie să-şi hrănească familiile. Aşa că s-au angajat la Plahotniuc. Da, ei sunt conştienţi că fac propagandă, dar nu şi-au vândut sufletul. Pe ei nu-i vezi pe facebook împroşcând cu noroi în puţinii presari din Moldova care au rămas să critice puterea oligarhică. Pentru că, vă place ori ba, un jurnalist trebuie să fie în opoziţie faţă de putere. Dacă nu eşti în opoziţie, dacă nu critici derapajele puterii nu mai eşti jurnalist, eşti propagandist!
Jurnal.md
