Începând cu anul 2015, în Republica Moldova s-a profilat o realitate politică nouă, una din caracteristicile căreia este ascensiunea fără precedent a mişcării unioniste. Indiferent de formulările voalate sau directe care sunt vehiculate în spaţiul public, obiectivul final al acestei mişcări este reunificarea naţională în cadrul unui singur stat – România, iar mecanismul de realizare este lichidarea Republicii Moldova ca stat independent şi includerea acestui teritoriu în componenţa României. Dacă până în 2015 acest curent politic în Republica Moldova era unul nesemnificativ din punct de vedere politic (nu şi cultural, ideologic), unul perceput a fi marginal (Pavlicenco, Bratu, Acţiunea 2012), atunci după alegerile din 2014, ca rezultat direct al furtului miliardului, degradării situaţiei economice, haosului, deznădejdii, instaurării definitive a regimului mafiot Plahotniuc, unionismul a devenit un curent politico-ideologic foarte prezent care capătă din ce în ce mai multă amploare şi adeziune populară.

Explicaţia amplificării acestui fenomen este pe cât de simplă pe atât de gravă. După 3 victorii la alegerile parlamentare (2009, 2010 şi 2014) şi 2 victorii la alegerile locale (2011, 2015) este pentru oricine la vedere faptul că actuala coaliţie/alianţă zisă şi „proeuropeană”, în special fostul tandem oligarhic, actualul regim oligarhic unipersonal, a ruinat nu doar economic şi instituţional aproape definitiv Republica Moldova în aceşti aproape 7 ani, ci a întinat şi speranţa modestă a cetăţenilor în viitorul acestui stat. Principala responsabilitate pentru această situaţie o poartă personal: Plahotniuc, Filat, Leancă, Lupu şi Ghimpu. Nici o guvernare din 1991 nu a compromis şi zdruncinat atât de puternic statalitatea Republicii Moldova decât acest regim oligarhic instalat în septembrie 2009.

Dramatismul situaţiei este exprimat prin faptul că pentru prima dată în istoria statului independent Republica Moldova, pe agenda publică, în dezbaterea publică naţională dar şi pe arena internaţională, ca rezultat al celor aproape 7 ani de „integrare europeană”, este pusă la îndoială nu doar calitatea guvernării sau a vectorului politicii externe ci şi însuşi sensul existenţei Republicii Moldova ca stat independent. S-a ajuns ca unii deputaţi, unii membri ai coaliţiei de guvernare, lideri de partide, opozanţi, foşti demnitari, şefi de instituţii, jurnalişti, activişti civici să sugereze, admită sau chiar să declare deschis că unica soluţie pentru supravieţuirea acestui teritoriu este dispariţia statului Republica Moldova şi iminenta unire cu România. S-a ajuns ca ideea de statalitate a Republicii Moldova să devină un concept cu valoare relativă pentru un număr impresionant de cetăţeni simpli dar şi politicieni, iar incapacitatea şi impotenţa instituţională, politică, administrativă, intelectuală a guvernării a devenit o realitate acceptată de societate, şi asta reprezentă pentru unionişti unul din argumentele principale în favoarea abandonării proiectului politic statal Republica Moldova.

În acest context îngrijorător este extrem de importantă efectuarea unei analize la rece a implicaţiilor şi chiar a pericolului pe care îl poate avea intensificarea discursului unionist şi amplificarea mişcării unioniste.
Înainte de a enumera unele implicaţii grave ale acestui curent în forma lui actuală, aş vrea de la bun început să mă definesc ca o persoană cu viziuni democratice, adept al integrării europene ca instrument de modernizare a Republicii Moldova, o persoană cu viziune şi sensibilitate pro-românească. Întotdeauna am apreciat suportul constant al României în dezvoltarea ţării noastre, am apreciat ajutorul inclusiv militar oferit ţării noastre în 1992 împotriva agresiunii militare a Federaţiei Ruse, poziţia de avocat al integrării europene a ţării noastre. Am considerat întotdeauna deplasate politicile şi retorica antiromânească promovată la Chişinău, în special din partea comuniştilor. Cu toate acestea, suveranitatea şi independenţa Republicii Moldova reprezintă pentru mine acea limită dincolo de care nu pot trece. Niciodată nu voi rămâne în poziţie de inacţiune faţă de tentativele de lichidare a statului, indiferent din partea cui vor veni acestea. Orice compromis dincolo de această linie nu este posibil. Consider că Republica Moldova are viitor în calitate de stat independent, cred că România poate fi cel mai de încredere aliat al statului nostru. Nu văd nici o problemă ca România să perceapă Republica Moldova în calitate de al doilea stat românesc. Respect politica României în ceea ce priveşte promovarea proiectului de reîntregire naţională dar această reîntregire poate avea loc şi în cazul păstrării independenţei Republicii Moldova. Consider că toate sistemele instituţionale ale statelor noastre pot fi apropiate şi reintegrate la maxim dar până la limita cedării suveranităţii ţării noastre.

Independenţa nu poate fi un concept relativ

Una din anomaliile discursului politic din Republica Moldova este relativizarea conceptului de independenţă a statului. Pentru orice ţară normală, suveranitatea şi integritatea teritorială reprezintă valori fundamentale supreme, acceptate ca atare. Atitudinea faţă de aceste noţiuni nu poate fi condiţionată de nivelul de bunăstare a populaţiei, capacitatea statului, nemulţumirea faţă de guvernare, nivelul de corupţie sau alte elemente. Independenţa este o valoare în sine, chiar dacă ea este rezultatul unei nedreptăţi istorice din trecut.

Statele independente democratice şi mai puţin democratice, europene şi neeuropene, prospere sau mai puţin prospere pot accepta discutarea unui larg şir de subiecte în cadrul propriei agende publice: de la posibilitatea oferirii autonomiei teritoriale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale până la protecţia oricăror altor grupuri, diferite de populaţia majoritară. Niciodată însă (sau aproape niciodată) aceste discuţii nu au ca obiect punerea la îndoială a independenţei propriei ţări şi discutarea în categorii de „pro” sau „contra” asupra păstrării suveranităţii sau dispariţiei statului. Independenţa este o valoare pe care cetăţenii au obligaţia să o apere, inclusiv cu preţul propriei lor vieţi iar adversarii independenţei sunt susceptibili de a răspunde, inclusiv penal pentru tentativele de lichidare ale statului. Asta este normalitatea acceptată cvasiunanim în statele care se respectă. În Republica Moldova însă, din cauza degradării situaţiei din ţară la momentul actual şi primitivizării discursului politic s-a ajuns ca acest subiect să fie discutat în termeni hamletieni cu aceeaşi lejeritate şi fără tabuuri mentale de rând cu alte subiecte, cum ar fi orientarea geopolitică, opţiunile politice etc. Este uluitor să vezi cum foarte mulţi oameni de calitate, în loc să se mobilizeze împotriva regimului oligarhic actual şi să propună societăţii o alternativă politică viabilă pentru consolidarea capacităţilor de funcţionare ale statului, sunt atraşi de un curent, aparent mai simplu şi seducător, care urmăreşte ca „soluţie finală” lichidarea „inteligentă” a statului.

Sigur, construcţia statală nu este un lucru facil, e nevoie de vocaţie pentru a realiza un proiect statal. Elitele trebuie să-şi asume cu dedicaţie acest efort. În momentele de criză ale funcţionării statului, intelectualii, tânăra generaţie, partidele noi sunt obligate să ia destinul ţării în mâini. La noi însă, inclusiv la acest capitol s-a produs o deviere de la un instinct politic normal. Ideea că Republica Moldova nu are viitor reprezintă o abordare defetistă inacceptabilă, propagată agresiv şi care trebuie combătută prin toate mijloacele.

Există desigur multe state în lume care au fost şi sunt supuse unor atacuri similare din partea guvernării lor împotriva propriului popor, sunt multe state batjocorite şi jefuite de propria guvernare ca şi în cazul Republicii Moldova. În asemenea cazuri, există o ultimă redută – rezistenţa populară, consolidarea societăţii împotriva celor care au capturat statul, nu şi cedarea acestui mare privilegiu de a fi stat independent.

Iată că reprezentanţii de bună credinţă a mişcării unioniste, în loc să orienteze potenţialul lor uman împotriva regimului actual şi astfel să consolideze societatea-au au procedat exact invers. Utilizând situaţia gravă în care s-a pomenit Republica Moldova, profitând de disperarea şi dezamăgirea cetăţenilor, aceştia promovează cu o încrâncenare extraordinară ideea „simplă” şi „atractivă” de lichidare a statului şi contopirea cu România într-o perspectivă apropiată. Riscurile acestei politici sunt enorme. Acest lucru este conştientizat în special de către cei care îşi amintesc de tensiunea la limita conflictului civil la începutul anilor nouăzeci.

Unionismul – o mişcare care scindează profund şi ireconciliabil societatea

Una din problemele grave cu care deja tradiţional se confruntă Republica Moldova din anii 90 este divizarea societăţii pe principii etnice, lingvistice şi mai nou, în special ultimii ani, pe principii geopolitice. Deşi această divizare are şi explicaţii „obiective” în toţi aceşti ani aceasta a fost alimentată intenţionat de către diverse forţe politice în scopuri electorale. Totuşi, în pofida tuturor viziunilor clivante, alimentate de către diverse partide politice, în ciuda multiplelor conflicte cu caracter politic, până în 2015 exista un consens al tuturor partidelor politice importante privind intangibilitatea independenţei Republicii Moldova. Acest „pact social” este pentru prima dată după 1991 grav violat. Prima fisură gigantică în corpul statului nostru a fost aplicată prin furtul miliardului, punând Republica Moldova în genunchi, iar a doua fisură mentală/ideologică se produce acum prin amplificarea discursului politic unionist care introduce în politica noastră o nouă falie care dezbină societatea de o manieră gravă, punând pe cântar dispariţia sau păstrarea independenţei. În acest moment, are loc, de fapt un atac ideologic fără precedent împotriva sensului existenţei Republicii Moldova. Unionismul pune pe baricade întreaga societate, un lucru extrem de grav într-un stat aflat datorită propriei guvernări în prag de faliment.

Din punctul meu de vedere, două au fost ideile care au reuşit să atenueze într-un anume fel clivajele în societatea moldovenească după anul 1991. În primul rând, este vorba despre ideea de statalitate ca un compromis între adepţii unirii din anii 80-90 şi cei care pledau pentru păstrarea URSS. În al doilea rând, este vorba de obiectivul de integrare europeană, ce-i drept perioada sa de viaţă fiind una mai scurtă. În ceea ce priveşte integrarea europeană, să nu uităm că în 2009, peste 70 % din cetăţeni pledau pentru parcursul european al Republicii Moldova. Ideea de integrare europeană, ca mecanism de modernizare a statului a fost compromisă grav de către Alianţele pentru Integrare Europeană din cauza faptului că a fost folosită ca paravan pentru jefuirea fără precedent a statului. Din motive similare, actuala putere a mai reuşit şi „performanţa” de a compromite şi proiectul de edificare a unui stat independent.

În mod „natural” discursul unionist provoacă o scindare ireconciliabilă a societăţii, cel puţin sub două aspecte. Prima categorie care este radicalizată cel mai mult sunt minorităţile naţionale, în special UTAG – ul, dar şi Nordul Moldovei (Bălţi), care percep această idee ca o ameninţare directă. Şi nu este vorba doar de frica lor de a-şi pierde un anume statut în societate, deşi există şi acest factor. Cel mai important lucru este că aceste minorităţi naţionale sunt ataşate de statul independent Republica Moldova, în mod paradoxal chiar pe undeva mai puternic decât naţiunea titulară. În aceşti ani, în pofida dezamăgirii generale, chiar dacă sună patetic pentru unii, s-a creat în mod firesc o legătură destul de puternică între statul nostru şi minorităţi. Atât ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii percep patria lor ca fiind Republica Moldova şi într-o mai mică măsură ţara lor de origine, unde deseori ei sunt consideraţi ca fiind „moldoveni”. De asemenea, din punct de vedere psihologic, minorităţile naţionale, în cea mai mare parte nu se consideră a fi „minorităţi” ci cetăţeni cu acelaşi statut ca şi naţiunea titulară. Reieşind din aceste considerente, orice demers de a discuta despre eventualele avantaje ale unirii pentru minoritari sunt cel puţin ridicole. Spre deosebire de unii moldoveni, minorităţile naţionale nu vor discuta despre „perspectivele” dispariţiei
statului pe care ei îl consideră patria şi casa lor, indiferent de „salariul mediu pe economie” în cadrul României reîntregite….

În acest context, este deseori invocat faptul că zeci de mii de reprezentanţi ai minorităţilor au şi cetăţenie românească, ceea ce ar trebui să determine deschiderea lor către ideea unirii. În ceea ce priveşte redobândirea cetăţeniei române de către reprezentanţii minorităţilor, ar trebui de spus sincer anumite lucruri. Imaginea României era una extrem de negativă în anii nouăzeci, în special în rândul minorităţilor, lucru explicat în primul rând de propaganda mişcării Interfront-ului şi altor mişcări politice anti-româneşti, care pe parcursul timpului acuzau România de politici care urmăresc „anexarea” Moldovei. În anii 2000, în pofida retoricii antiromâneşti a comuniştilor, statul român a făcut un pas extrem de inteligent prin promovarea redobândirii cetăţeniei române, inclusiv pentru minorităţi. Acest fapt a schimbat radical în sens pozitiv imaginea României ca stat cu adevărat frăţesc, care ajută cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de etnie, în momente extrem de grele. Datorită acestui suport, România a câştigat credibilitate în Republica Moldova, inclusiv în rândul minorităţilor etnice. Acum însă există riscul, datorită ascensiunii mişcării unioniste, să se revină la fobiile din anii nouăzeci ai secolului trecut, pe care nici o propagandă „iluminată” nu le va putea opri.

A doua categorie care este susceptibilă scindării sunt moldovenii, o parte dintre care se identifică români, pro-români dar care niciodată nu vor susţine obiectivul unioniştilor de lichidare a propriului stat. Mai mulţi experţi români, cunoscători ai realităţilor din Republica Moldova, îi numesc pe aceştia în mod ironic adepţii „moldovenismului civic”, „iluminat”, „proeuropean”. Cu cât mişcarea unionistă va pune mai tranşant problema unirii cu atât rezistenţa şi mobilizarea acestor categorii va creşte. În mod paradoxal, dacă presiunea politică a unioniştilor va continua la aceleaşi turaţii aceşti oameni vor fi „împinşi” să se asocieze cu Usatîi, Dodon pentru a rezista împotriva lichidării propriului stat.

Un alt aspect important îl reprezintă riscul radicalizării vieţii politice. Dacă până în prezent în cadrul mai multor partide pro-europene coexistau statalişti cu sensibilităţi pro-româneşti, moldovenişti şi unionişti la un loc, partide votate de alegători cu viziuni deseori contradictorii, acum această „coexistenţă” se complică foarte mult. În noua realitate politică, odată cu obligativitatea de a te poziţiona clar în privinţa unirii („pro-unionist” vs. „antiunionist”), pot avea succes partidele care se autodefinesc univoc sub următorul aspect: fie ca partide 100% unioniste sau partide 100% stataliste/antiunioniste.

Cea mai mare dificultate o poate avea Partidul „Platforma Demnitate şi Adevăr”, care a făcut eforturi enorme în consolidarea societăţii într-un moment de criză, mişcare politică în cadrul căreia sunt prezenţi atât statalişti cât şi unionişti. Odată cu apariţia unor partide declarate deschis unioniste, ca reacţie de răspuns, potenţialii lor alegători, deşi favorabili unei apropieri cu România, vor cere atitudini tranşante de definire „existenţială” a respectivului partid. În contextul politic actual, acest lucru îi convine cel mai mult lui Plahotniuc, care este interesat în apariţia a cât mai multor „fenomene politice” adverse cu scopul de a diminua mişcarea protestatară.

Într-un mod iresponsabil, prin forţarea mişcării unioniste, promotorii acestui curent nici nu-şi imaginează că forţează o bună parte din moldoveni, prin definiţie apropiaţi de ideea românească, să devină antiromâni. Românismul, dintr-un sentiment frumos, coagulator se transformă acum într-un curent politic care îi antrenează pe moldoveni în opera de distrugere a propriului stat. Acest lucru nu poate să nu compromită frumoasa idee românească şi să nu genereze răspunsuri adecvate la asemenea demersuri.

România şi capcana unionistă

În contextul amplificării mişcării unioniste, România riscă să fie antrenată într-o aventură extrem de periculoasă. În cazul în care moldovenii vor simţi că în spatele activizării acestei mişcări stau instituţiile statului român şi nu grupuri separate, atunci România riscă să „obţină” cel puţin 60 % populaţie cu adevărat ostilă în Republica Moldova, atitudine care acum începe să prindă contur în rezultatul ultimelor manifestări publice de amploare.
În acest moment este la vedere faptul că cercuri influente din think-tank-urile româneşti, unii politicieni, probabil serviciile secrete, ong-uri, mişcări de tineret dar şi unioniştii din Republica Moldova, încearcă să facă presiuni asupra instituţiei prezidenţiale şi a guvernului de la Bucureşti, ca să se dea „start reunificării”. Dacă Bucureştiul oficial nu se va disocia de procesele care au loc în Republica Moldova, atunci prejudiciile de imagine ale României vor fi colosale, ceea ce va genera un nou val de rezistenţă împotriva „pericolului unirii”.

Alte riscuri evidente sunt la suprafaţă: pericolul unui serios conflict civic în Republica Moldova, care riscă să se transforme chiar într-un război civil, radicalizarea situaţiei în Găgăuzia şi Transnistria, precum şi alte pericole geopolitice.
În loc de concluzie
Urmărind cele întâmplate în ultimele zile, în special crearea Sfatului Ţării 2 şi organizarea marşului în centrul Chişinăului, nu poţi să nu rămâi surprins de amploarea şi eficienţa acestor acţiuni. Simbolismul utilizat foarte inspirat şi inteligent oferă o energetică specială mişcării unioniste. În plus, capacităţile organizatorice ale liderilor, acoperirea mega-mediatică a evenimentului, intensitatea evenimentului, atragerea maselor – creează un orizont colosal de aşteptare din partea unei părţi semnificativă a populaţiei. Însă, rezistenţa faţă de această mişcare nu va întârzia să apară într-o formă la fel de puternică, chiar mai intensă. După aproape 25 de ani de independenţă, Republica Moldova iarăşi se scufundă într-o confruntare colosală, echivalentă dar poate şi mai gravă decât ceea ce am trăit la sfârşitul anilor 80 – începutul anilor 90. Pentru moment, un lucru este cert: unioniştii nu conştientizează acest pericol. Amplificarea mişcării unioniste în această formă nu poate decât să producă consecinţe grave atât Republicii Moldova cât şi României…