Mărturia unei jurnaliste din R. Moldova, stabilită în Sudan: Foarte curând nu vom avea ce mânca și ce bea

Luptele au loc inclusiv în capitala Khartoum unde populaţia civilă încearcă să se ferească cum poate de oamenii înarmaţi şi este gata de orice pentru a pune mâna pe o casă, pe o sticlă de apă sau pe un bun oarecare.

RFI.ro a discutat cu jurnalista Maria Levcenco, fostă prezentatoare la Jurnal TV și fostă corespondentă a redacţiei RFI în limba rusă la Chişinău. Maria este căsătorită cu un membru al delegaţiei UE detaşată la Khartoum, oraş în care trăieşte de doi ani şi jumătate. Din mărturia ei veţi înţelege cât de grea şi periculoasă este azi viaţa în capitala Sudanului, inclusiv pentru expatriaţi.

Maria Levcenco: -  Aş zice că situaţia se agravează pentru că eu nu văd care ar fi căile de ieșire și, din câte înţeleg, populația locală se aştepta să fiee vorba de o zi-două. Chiar și vecinul nostru din față căruia noi, ieri, i-am dat un pic de diesel (motorina) pentru generatorul lui, a fost surprins - el este sudanez - când noi i-am vorbit de o posibilă evacuare pentru expați. Noi am fost neoficial informaţi, căutând informații când va fi posibilă evacuarea expaților din Khartoum, din Sudan. Am fost surprinși să aflăm că nu va fi posibil acest lucru mai devreme de cel puțin o săptămână, pentru că nu sunt momentan condiții îndeplinite pentru o astfel de operațiune. Noi trăim acum pe fundalul tirurilor care nu încetează. Încep la ora 5 dimineața. Eu deja știu că începând cu ora patru jumătate-cinci treburi și mă pregătesc ca va fi foarte intens. Se duc lupte din prima zi pentru aeroport. Noi stam în vecinătatea aeroportului, la 100 de metri distanță și avem impresia că luptele se duc chiar în grădina noastră. Stăm într-un cartier rezidențial dar nu suntem concentrați toți împreună. Doar rezidenții americani, diplomații americani, trăiesc toți într un compound, restul suntem împrăștiați prin oraș. Multe familii au fost separate iniţial, au fost în oraș în ziua de vineri, atunci când au început aceste lupte și sunt copii într-o parte, mamele în altă parte și se vorbește despre femeile sudaneze și de familii de expați și până acum nu a fost si nu este deloc posibilă circulatia în oraș, pentru că din ce aud și din ce văd, am impresia că se trage în orice se mișcă, fără a lua în considerare cine este, ce este periculos, ce nu este periculos, şamd. Noi pur și simplu stăm de vineri în casă.

Vasile Damian: - Cum vă descurcați cu aprovizionarea?

M.L.: - Toți trăiesc cu proviziile pe care și le-au făcut până vineri. Populația, majoritatea populației din Sudan, este săracă. Oamenii nu și fac provizii pe zile îndelungate, pe săptămâni. Ei trăiesc de astăzi pe mâine și mulți din ei deja nu au apă, nu au mâncare. Despre asta se și vorbește în video-urile care sunt postate pe Instagram. Ei din prima zi roagă forțele beligerante sa creeze oportunități pentru populație pentru a putea circula prin oraș. Foarte curând, oamenii nu vor mai avea ce mânca și ce bea. Noi nu avem electricitate din prima zi pentru că s-a defectat ceva în strada de alături, dar noi suntem obișnuiți cu asta, noi nu avem oricum electricitate 24 de ore din 24 și trăim cu un generator care este aprovizionat cu motorină.

V.D.: - Și putem spune, fără a fi peiorativ, că sunteți privilegiați. Sunteţi soţie de diplomat.

M.L: - Absolut! Dar ca mine sunt un procent foarte mic din populația acestui oraș și trebuie să subliniez că luptele nu se duc doar în Khartoum, se duc prin aproape toată țara, acolo unde sunt baze militare al unui sau altui câmp beligerant. Curând nu vom mai avea nici noi motorină chiar dacă o utilizăm foarte pragmatic: atunci când avem nevoie să încărcăm telefoanele și să demarăm frigiderul. Asta este o parte a acestei situații. Pe de altă parte, este vorba de securitatea oamenilor. Probabil ca evenimentele pe care le trăim acum vor rămâne în istorie. Nu mi-aduc aminte când oameni civili nu au fost evacuati înainte de un astfel de conflict și când luptele se duc în oraș. Oamenii sunt ostatici, eu mă simt prizoniera acestei situaţii iar acest lucru este foarte complicat. De ieri au început să apară mesaje despre faptul că unii soldați au intrat în casele oamenilor. Unii intră în case ca să se protejeze. Noi am fost avertizați să nu deschidem nimănui, dar mă rog, ei sunt înarmați deci nu poti să nu deschizi. Dacă au nevoie să intre, intră...

V.D. : - Intră cu forta...

M.L: - Da, exact. Dacă în primele trei zile am trăit cu frica să nu nimerească un armament în casa în care locuim și în casele de alături, acum trăim și cu frica să nu ne pomenim cu oameni înarmati în pragul casei. Deci noi nu ne simțim absolut deloc în siguranță și noi nu suntem în siguranță. Trăiesc numai cu gândul la această posibilă evacuare care, odată și odată, va avea loc. Totodată, mi-e greu să mă gândesc la asta pentru că mă doare sufletul să mă gândesc la cei care sunt sudanezi și care nu au unde pleca. De fapt, ei nu au unde fugi, ei sunt în casele lor și nu erau gata pentru un astfel de scenariu. Fiul meu de 4 ani și jumătate, Augustin, desenează desene despre ceea ce trăiește - de exemplu, foarte multe focuri în jur - și zice că va dărui acest desen militarilor francezi care, zice el, că vor veni, vor veni să ne caute.

V.D:: - Să vă salveze…

M.L.: - Exact. Copiii dorm dimineața și nu aud, nu aud tunetele groaznice ale bombardamentelor, ale bătăliilor pe care le auzim noi. Eu nu pot dormi. De exemplu, eu știu că la ora patru jumătate-cinci, luptele vor reîncepe. Mă trezesc mai devreme de această oră. De mult nu m-am rugat la Dumnezeu, dar am început s-o fac din nou.