„Pe fundalul negocierilor privind reglementarea conflictului transnistrean, autonomia găgăuză a fost și este folosită ca mijloc suplimentar de exercitare a presiunilor asupra Chișinăului, fapt ce va avea și pe viitor efecte destabilizatoare asupra edificării statalității moldovenești”, a spus Octavian Ţâcu, în contextul solicitării IPN să puncteze cele mai relevante evenimente sau acțiuni care au consolidat sau, dimpotrivă, au prejudiciat valorile democrației, independenței și statului de drept, de la precedenta aniversare a independenței Republicii Moldova.

Potrivit istoricului, loialitatea față de Republica Moldova este puțin dezvoltată, iar perspectivele democratizării sau ale guvernării democratice sunt modeste. Minoritatea „rusolingvă ” și-a dezvoltat o singură identitate, cea de parte a lumii ruse, îmbibată cu nuanțe de naționalism șovin și accente din perioada sovietică. Deoarece naționalismul românesc nu se manifestă în calitate de forță integratoare din cauza marginalizării sale politice, iar cel „moldovenist” din cauza absenței legitimității istorice, celelalte naționalisme sunt suficient de militante pentru a crea un efect destabilizator asupra procesului de consolidare a statalității moldovenești.

Octavian Ţâcu afirmă că în Republica Moldova orice minoritate se consideră autorizată să determine conturul constituțional al țării, să promoveze idei de autonomii naționale, federații, confederații, apelând la patrii istorice sau la organismele internaționale pentru a exercita presiuni asupra Chișinăului. În opinia istoricului, condiția obligatorie pentru tranziția și consolidarea democratică este existența unui stat integru și suveran, însă atât timp cât el va continua să fie sfidat de minorități, cu asistența directă a patriilor lor istorice, orice altă soluție ar însemna legitimizarea dezintegrării impuse din exterior.

În același timp, susține istoricul, loialitatea românilor basarabeni față de Republica Moldova este scăzută din cauza respingerii identității românești de către elita aflată la guvernare după 1991 și a evitării recunoașterii acesteia drept elementul formativ al statului. Istoria acestui spațiu arată că elementul românesc a fost continuu majoritar de-a lungul timpului, ceea ce oferă o perspectivă clară de raportare față de alte elemente etnice care au venit sau au fost aduse aici de-a lungul timpului.

Octavian Ţâcu opinează că dihotomia român/moldovean este o invenție de tip sovietic, care a avut un rol concret, într-o perioadă istorică concretă, iar reproducerea ei în context post-sovietic este contra-productivă și păguboasă. Specularea sa subminează fundamentele identitare ale Republicii Moldova, generează radicalizare politică și face statul nefuncțional. Menținerea ideii de unitate în sens identitar trebuie consolidată cu acceptarea definitivă și iremediabilă a limbii române ca limba de stat în Republica Moldova.

Istoricul mai spune că absența unei clarități asupra problemei identitare în Republica Moldova complică mult poziționarea sa externă, în primul rând față de România, pentru care existența dihotomiei a fi sau a nu fi român în Republica Moldova este una fundamentală. Apoi în raport cu UE, pentru care „moldovenismul” neo-sovietic apare ca o proiecție a Moscovei, cu multiple complicații ulterioare.

Octavian Ţâcu mai este de părere că recunoașterea faptului că populația majoritară sunt moldoveni/români, care vorbesc limba română, ar spori aderența la edificarea proiectului statalist moldovenesc și ar da legitimitate istorică statului Republica Moldova, oferindu-i suport cultural prin raportarea la spațiul de civilizație românească. Realizarea acestor deziderate, odată cu asumarea plenară a valorilor europene, ar putea în timp contracara eforturile de rusificare a Republicii Moldova și menținerii sale în sfera de influență rusă.