În discursul său din octombrie 2017, în cadrul celui de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, preşedintele Xi Jinping a declarat negru pe alb că ţara sa are nevoie de o armată pregătită oricând să lupte şi să câştige războaie, subliniind faptul că latura militară va căpăta un rol proeminent în politica externă a Beijingului.

Pentru a înţelege ascendentul dorit de China în arena mondială, trebuie să „pricepem trei chestiuni” legate de strategia militară chineză, este de părere Oriana Skylar Mastro, expertă din cadrul American Enterprise Institute.

1. Cea mai bună caracterizare a viziunii militare a Chinei este aceea a unei strategii regionale de proiectare a puterii. „În această situaţie, armata se va schimba dintr-o forţă bazată la nivelul solului într-o forţă personalizată, cu o flotă aeriană de înaltă tehnologie şi cu o marină capabilă să proiecteze putere dincolo de graniţele unei ţări”, incluzând noi punţi de influenţă – aeriană şi maritimă.

În această logică strategică, obiectivul este acela de mobiliza armata pentru protejarea intereselor naţioanle ale Chinei în întreaga regiune, modelând „deciziile actorilor regionali” şi, per total, întreaga arhitectură regională de securitate.

2. În prezent, China nu deţine detenta militară necesară pentru a putea face tranziţia spre o „strategie regională de hegemonie”.

„O strategie militară naţională de hegemonie regională duce cu un pas mai departe proiecţiile de putere, spre excluderea activităţilor militare ale altor ţări”, spune Mastro.

În cazul Chinei, în şahul dominaţiei militare, acest lucru se traduce în necesitatea adoptării unei strategii militare care să permită Beijingului să împingă armata americană în afara Asiei de Est. Acesta este nucleul preferat al Chinei, dar care ar putea declanşa „un conflict militar major” cu SUA, situaţie în care, acum, Beijingul ar suferi o înfrângere devastatoare.

De asemenea, într-o astfel de ecuaţie, China ar trebui să convingă Australia, Japonia, Coreea de Sud, Filipine şi Thainlanda să-şi abroge alianţele cu Statele Unite – „un lucru puţin probabil”.

3. Chiar dacă în acest moment capacităţile militare ale Chinei nu pot proiecta putere la nivel global, „strategia sa militară actuală are câteva aspecte globale”, atrage atenţia Oriana Skylar Mastro.

Totuşi, cum se realizează o proiecţie globală de putere? „O armată cu relevanţă globală include angajamente militare extinse, exerciţii sau vânzări de arme către ţări situate dincolo de regiunea imediată, acoperire globală nerestricţionată, precum şi un ritm constant al operaţiunilor militare la nivel global”.

„Xi a promis că va construi o armată de talie mondială până în 2050. Astfel el a recunoscut că în acest moment China nu are o armată de talie mondială şi nu va avea una pentru cel puţin încă o generaţie. Crearea unei armate de talie mondială va necesita investiţii imense, iar angajarea unor astfel de investiţii în timp ce transferul de avuţie e în curs şi în timp ce se încearcă construirea unei economii vaste bazate pe tehnologie este posibilă — există sinergii până la urmă—, dar şi plină de pericol”, scria într-o analiză din octombrie 2017 specialistul în geopolitică George Friedman.

Un think tank din Statele Unite a dat publicităţii în decembrie o serie de imagini din satelit care surprind, pe un segment de timp de mai multe luni, depozite de muniţii proaspăt construite, staţii radar şi stocuri de combustibil în Marea Chinei de Sud.

China a construit facilităţi militare ale căror mărime depăşeşte de patru ori Palatul Buckingham, depozitele fiind amplasate pe o salbă de insule contestate de mai multe state în Marea Chinei de Sud.

Raportul elaborat de think tank-ul american Center for Strategic and International Studies (CSIS) descrie această pepinieră de armament ca fiind începutul unei „crize cu încetinitorul” într-una dintre cele mai fierbinţi dispute teritoriale de pe planetă.

Vorbim despre o infrastructură militară care se întinde pe 29 de hectare, inclusiv depozite de muniţii, magistrale de senzori, sisteme radar şi amplasamente pentru lansatoare de rachete.

Disputa din Marea Chinei de Sud are următorii protagonişti: China vs. Taiwan, care îşi dispută în întregime suprafaţa maritimă; Indonezia, China şi Taiwan – dispută asupra apelor la nord-est de Insulele Natuna; Filipine, China şi Taiwan – dispută asupra recifului Scarborough Shoal; Vietnam, China şi Taiwan – dispută asupra Insulelor Spratly; China, Taiwan şi Vietnam – dispută asupra Insulelor Paracel; Malaezia, Cambodgia, Thailanda şi Vietnam – dispută asupra unor anumite arii din Golful Thailandei; Singapore şi Malaezia – dispută asupra Strâmtorilor Johor şi Singapore.