Libia nu mai desemnează o ţară. Aşa cum spunem „fosta Iugoslavie”, putem spune astăzi „fosta Libie”. Pe teritoriul ei, două autorităţi recunoscute îşi exercită puterea, una la Tripoli, formată din islamiştii care au participat la înlăturarea de la putere a lui Gaddafi, şi alta la Tobruk, formată din fostele elite ale regimului Gaddafi. Alături de aceste două centre de putere coexistă zonele tribale, zonele controlate de miliţiile jihadiste şi Statul Islamic.
Prin cucerirea oraşului Sirte, localitatea natală a colonelului Gaddafi, şi prin extinderea pe o bandă litorală de mai bine de 100 de km, Statul Islamic a devenit riveran Mării Mediterane şi vecin (pe mare) al Uniunii Europene. Da, Statul Islamic se află la numai 300 de km de frontiera UE şi la 1.000 de km de Roma! Celule ale acestei entităţi pseudo-statale există la frontierele Libiei cu Ciadul şi Nigerul, dar şi către Egipt şi Algeria. Fosta Libie a devenit astfel nu numai un teren de implantare a Statului Islamic, cu perspectiva de a deveni principala zonă de implantare a acestei organizaţii teroriste, dar şi o bază de extindere spre Sahel, Maghreb (în principal Algeria şi Tunisia) şi Valea Nilului (Egipt şi Sudan). Prin controlul oraşului Sirte şi a împrejurimilor sale împânzite de infrastructuri petroliere, Statul Islamic dispune şi aici de resurse financiare importante. Extinderea Statului Islamic în Libia şi în Sahel ar pune o presiune mult mai mare decât Siria pe Uniunea Europeană. Populaţia cumulată a ansamblului libiano-sahelian reprezintă aproape 75 de milioane de locuitori, cu mult peste cele 23 de milioane ale Siriei. Stârnirea unui val de refugiaţi din această zonă ar crea mari dificultăţi Uniunii Europene. Deja este foarte probabil ca filierele de traficanţi să lucreze împreună cu Statul Islamic şi miliţiile jihadiste pentru infiltrarea unor terorişti în Europa.
Vecinii Libiei nu dispun de mijloace pentru a interveni şi stabiliza situaţia: ţările vecine saheliene, Niger şi Ciad, sunt atât de sărace, încât depind în totalitate de prezenţa militară franceză. Tunisia, aflată într-o profundă criză economică şi politică, este prea mică şi incapabilă să controleze radicalismul pe propriul teritoriu. Cât despre Algeria şi Egipt, aceste două mari state dispun de mijloacele militare pentru o intervenţie împotriva Statului Islamic şi miliţiilor jihadiste, însă problemele interne le împiedică să treacă la acţiune, în ciuda unei legături directe între aceste ţări şi Libia (populaţiile sunt aceleaşi, iar jihadiştii trec din Egipt în Libia şi din Libia în Algeria). Singura opţiune este cea a intervenţiei occidentale. Cotidianul Le Monde a dezvăluit pe data de 24 februarie că forţe speciale franceze acţionează deja la sol în Libia împotriva Statului Islamic, iar aviaţia franceză, împreună cu cea americană efectuează bombardamente chirurgicale împotriva jihadiştilor. La sol s-ar afla şi trupe speciale britanice, iar Italia a decis că este timpul să se alăture coaliţiei occidentale. Dacă ne putem felicita pentru calitatea cooperării occidentale în Libia, nu putem să nu remarcăm, cu îngrijorare, cronicizarea intervenţiilor militare occidentale, din Irak şi Siria şi până în ţările saheliene şi sahariene.
Rezultatul operaţiunilor occidentale din Libia rămâne o necunoscută şi numai implicarea actorilor locali, de la Egipt la Algeria şi chiar Maroc, va putea împiedica proliferarea celulelor jihadiste în toată Africa subsahariană şi destabilizarea completă a regiunii. Istoria recentă ne-a arătat că bombardamentele aeriene din Irak şi Siria, fără intervenţii la sol şi fără coordonarea cu actorii locali, au facilitat proliferarea celulelor jihadiste în toată regiunea, inclusiv în nordul Africii.
Jurnal.md
