image
Sursa foto: redbyrc.md

Eugen Doga propune ca banii pentru Condrița să fie alocați nevoiașilor; „N-aș putea avea și eu o pensie păcătoasă?”

Compozitorul Eugen Doga afirmă că vila de la Condrița ar putea fi transformată într-o casă de creație, iar milioanele de lei care sunt cheltuite pentru întreținerea vilei prezidențiale să fie realocate pensionarilor nevoiașilor, inclusiv lui. Or, maestrul nu are parte de pensie, deși spune că a achitat impozite toată viața. Reproducem mai jos articolul semnat de Eugen Doga și publicat pe blogul său.

Din motive binecunoscute, am urmărit pe rețelele de socializare funeraliile celui care a fost poetul, academicianul și mai cu seamă Patriotul Nicolae Dabija, rugându-mă ca Domnul să-l primească în Împărăția Sa, loc de verdeață, unde nu există întristare, ci alinare…

Zi de doliu național, cuvinte rostite cu patos, onoruri militare, serviciu religios, oficiat de preoții celor două Mitropolii – ca sufletul să se înalțe la ceruri împăcat.

Dar oare numai după moarte se cere să avem grijă de tihna celor care au fost și sunt mereu în slujba poporului, celor care se dăruiesc cu adevărat, creând pentru odihna și înnobilarea sufletelor semenilor - creatorii?

Îmi amintesc de imaginile recent apărute la TV realizate de ziariști la reședința prezidențială de la Condrița. Chiar în culmea pandemiei și la petrecerea pe ultimul drum în veșnicie a unei victime a acestei pandemii, al marelui suflet, marelui spirit Nicolae Dabija. Ce frumusețe, ce palat, ce spații în mijlocul codrilor - zonă protejată a naturii, a codrilor mei iubiți, pe care i-am cântat cu toată dragostea, i-au cântat sărmanii noștri consângeni de aici și cei duși departe de casele lor în pribegie, alinându-și dorul și ogoindu-și sufletele pline de durere și amar…

Chiar și șefii comuniști de tristă faimă nu-și permiteau așa ceva: 500 de hectare de pădure din ce a mai rămas, fiindcă în fiecare zi se taie din sărmana, fără milă și fără oarecare protecție reală din partea celor cuibăriți vremelnic în acest rai de pe pământul țărișoarei noastre. Oare cât a costat lacul ce l-au săpat acolo în vale și-l priveau „aleșii” poporului, nu aleșii Ăluia de Sus, de la balcoanele castelului și din cele șase clădiri construite cu mâinile și din buzunarele alegătorilor?! Da ce gondole frumoase plimbau persoanele „alese” și oaspeții lor pe apele limpezi ale acelui lac!

E, unde-i Veneția?! După o zi de muncă grea la aceste construcții muncitorii se întorceau pe la casele lor pustii, în care nu se mai auzeau vocile copiilor crescuți aici, pentru că sunt plecați și ei în străinătate în căutarea unei vieți mai bune. Zeci de copaci tineri din zonă, ce slobod lacrimii din coaja lor sănătoasă, au fost răsturnați la pământ cu „drujba”, speriind păsările din jur, care le cântau în zbor cu tristețe cântul lor de adio. Multe vietăți ale acestei păduri nici nu au reușit să spună „adio”, fiindcă pușca țintită spre ele din mâinile „obosite” al alesului a bubuit și fără nicio milă le-a curmat viața. Trupurile sărmanilor adevărați stăpâni ai acestei păduri vor fi prăjite și devorate în stomacurile „sărmanilor” noștri conducători. Și deoarece păsările orgolioase au zburat, au fost înlocuite cu cântece din repertoriul preluat din părțile «не очень отдалённые» . Pe pereții castelului a rămas numai capul încornorat al bietului cerb cu ochii deschiși, așa cum era în momentul tragic, când s-a oprit și cu ochii plini de lacrimi aștepta nemișcat milă de la „sportsmenul” poporului.

Mă gândesc că în așa condiții „aleșii” nu mai reușeau să-și amintească de oamenii care muncesc la câteva sute de metri de ei, în câmp, sperând că vor câștiga un bănuț din rodul trudei lor și nimeni nu-i va mai întoarce de la hotare străine, contrar promisiunilor șefilor.

Și încă ceva: ei ce, nu au case? Așa e de grea munca lor că le trebuiesc privilegii dumnezeiești? Ba ce case au! Construite „cu ajutorul părinților”… Când sunt duși cu alaiul de mașini la castel, tot transportul se oprește sau se ferește pe la margini de drum. Pe mulți călători îi așteaptă sancțiuni pentru întârzieri la serviciu. Ăștia nu întârzie. La ei nu-i nici criză economică, salariile fabuloase și le primesc la timp, nici program de lucru corect respectat, vin când vor și pleacă când vor la odihnă, fiindcă nu le rag vacile la poartă.

Priveam acel loc pitoresc - numai de cântat în versuri, de descris în romane, de a-l pune pe note, în creații muzicale de amploare, de a-l trece pe pânze cu toate culorile naturii. Oare nu s-ar potrivi aceste castele pentru oamenii de creație? Oare nu se poate opri vânatul de animale? Rugurile sacre, ca la păgâni? Veseliile și odihnă nemeritate, fără oboseală?! Doar am promis lumii întregi că vom schimba situația, vom promova și respecta echitatea în societate, ne vom întoarce cu fața spre oameni și problemele lor.

Mă bucură faptul că încă nu se usucă lacrima fierbinte de diamant a lui Grigore Vieru, a mai fost scrisă „Tema de acasă” de Nicolae Dabija, care a străbătut toate meridianele globului, se mai încercă completarea „Tablei elementelor” a lui Mendeleev de către academicienii noștri, se mai găsește forță spirituală pentru a mișca lumea întreagă în ritmuri de valsuri, menite să răspândească iubirea pe acest pământ.

Stimați conducători, deși voi aveți timp limitat pentru activitatea voastră, vi se asigură tot confortul, toate cele necesare pentru a vă crea condiții să manifestați prin acțiuni grija de viața decentă a poporului care v-a oferit mandatul privilegiat.

Oamenii de creație, scriitorii, compozitori, artiștii plastici au mandat nelimitat de la Dumnezeu, de la Marele Spirit, ei creează întreaga viață, iar pentru a crea au nevoie permanentă de sursă de inspirație, de contactul cu natura, de libertate.

Rodul muncii lor ajută la asanarea întregii societăți.

Chiar dacă doriți să vă mai prelungiți statul în lux, înconjurați cu garduri de sârmă, ar fi cazul să vă gândiți cât de puțin și la cei care ne cresc pâinea, la cei, care fură drepturile de autori (cel puțin 3 persoane), la cei 3500 de oameni de creație, care aproape de 8 ani nu primesc niciun ban, iar la apelurile în adresa tuturor instanțelor statului, inclusiv și a președinților, nu au primit niciun răspuns.

În schimb șefii se perindă dintr-o funcție în alta, hoții stau liniștiți sub umbrela bancnotelor furate.

Azi situația e „bună” și pentru mine, fiindcă creația nu-mi aduce venituri, iar în România ori Rusia, unde munca de creație e mai asigurată, nu mă pot deplasa. Din aceste două, ori chiar trei milioane de lei pentru întreținerea reședinței de la Condrița nu s-ar putea da măcar cât de puțin bieților pensionari nevoiași? N-aș putea avea și eu o pensie păcătoasă, ținând cont că toată viața am plătit contribuind la fondul social? Tot timpul auzim că nu sunt bani, că nu avem motorină, că nu avem utilaj pentru înregistrarea muzicii la nivel european.

Nu e adevărat! S-au tipărit atâția bani de cât avea nevoie țara. E problema în repartizarea acestor bani.

Unul primește peste sută, ori chiar sute de mii de lei, altul cu studii superioare și 15 ani de exerciții zi și noapte la scripcă abia-abia achită facturile de deservire comunală. Condrița nu rezolvă toate problemele. Morala societății e la mijloc. Mai ales morala, sau mai corect lipsa de morală a „aleșilor” noștri, care nu numai că ar trebui să fie mai modești, dar și mandatul ar trebui să nu aibă dreptul să-l dețină mai mult de două ori. Azi avem deja veșnici „aleși”.

Permiteți-le și celor mai tineri. Sunt mulți foarte buni dintre ei pentru cârma țării.

Artiștii însă au nevoie de tihnă ca să poată purta dialogul cu sinele, ascuns în adâncurile sufletelor lor divine și vulnerabile. Artiștii au nevoie de condiții pentru a crea și a dărui lumină și bunătate din dimensiunile descoperite, accesate necesare sufletului pentru a crește frumos.

Condrița e o idee care poate fi realizată.

Așteptăm trecerea de la promisiuni la fapte. A venit doar primăvara, care fără vorbe ne va aduce renaștere. Nu-i așa?

Eugen Doga

Citeşte mai mult despre

comentarii: