Radu Popescu: „Ultima ţară care a beneficiat de un credit „frăţesc” din partea Rusiei a fost Ucraina și știm ce a urmat”

La un moment dat unul dintre participanţii la dezbatere a spus că nu înţelege de ce partidul lui Dodon a riscat o deterioare bruscă a relaţiilor cu Uniunea Europeană, singurul aliat financiar real al Republicii Moldova, în condiţiile în care amploarea crizei financiare prin care trec vecinii noştri de peste Prut este înfricoşătoare. Amabil, un alt părerolog participant la emisiune s-a oferit să îi explice cum stau lucrurile, însă replica domnului care avea o nelămurire a fost una memorabilă: „de explicat, asta pot să explic şi eu, doar că nu înţeleg nimic!”.

De multe ori, ca să înţelegi ceea ce se întâmplă - şi de ce se întâmplă - în Republica Moldova trebuie să ai puterea să laşi logica la o parte (aşa cum ai fi tentat) şi să încerci să vezi lucrurile şi prin filtrul emoţiilor şi al reacţiilor impulsive care încă îi domină pe liderii politici de peste Prut. La începutul verii acestui an principalele capitale ale politicii mondiale (Bruxelles, Washington şi Moscova) au căzut în premieră de comun acord asupra faptului că prezenţa în continuare la putere în Republica Moldova a oligarhului Plahotniuc reprezintă un factor ameninţător de risc. Trecând peste concentrarea exclusivă a puterii în mâinile sale (lucru care afecta viaţa de zi cu zi a celor de peste Prut), tentativa lui Plahotniuc de a-şi extinde influenţa prin controlarea fluxurilor financiare negre dinspre Est spre Vest şi viceversa devenise deja un pericol pentru partea centrală şi de est a Europei. În doar câţiva ani de când îşi asumase oficial conducerea Republicii Moldova, oligarhul Plahotniuc reuşise să încalce toate liniile roşii trasate foarte clar şi de către europeni, şi de americani, dar şi de ruşi.

Ceea ce părea un imposibil exerciţiu de logică, punerea la aceeaşi masă a pro-europenilor cu socialiştii rusofili ai lui Dodon, s-a petrecut cu o viteză record, sub patronajul celor trei mari puteri (Europa, Statele Unite şi Rusia). Republica Moldova trebuia să scape cât mai rapid de infecţia numită Plahotniuc, un personaj a cărui toxicitate ameninţa să afecteze şi ţările din jur, mai ales România şi Ucraina. Odată Plahotniuc fugit din ţară, noua alianţă (antagonică) de guvernare a funcţionat jumătate de an. Pentru prima dată după ani şi ani de zile, timp de şase luni peste Prut nu s-a mai vorbit despre geopolitică, ci doar despre proiecte şi politici de dezvoltare. Datorită în principal premierului Maia Sandu şi Ministrului de Externe, Nicu Popescu, rând pe rând uşile marilor cancelarii occidentale s-au redeschis pentru Republica Moldova, iar finanţările către Chişinău, odată reluate, au fost absorbite cu viteză de o ţară însetată şi lipsită de resurse de ani de zile. Timp de şase luni de zile pro-europenii şi socialiştii au guvernat împreună uitând parcă de faptul că programele lor sunt diametral opuse, unii urmărind integrarea în Uniunea Europeană, în timp ce ceilalţi, integrarea în Uniunea Vamală.

Preocupaţi de proiecte şi bune practici, europenii şi americanii nu au luat în calcul un element emoţional: totul a fost foarte bine şi frumos până în momentul în care preşedintele Dodon a început probabil să simtă criza vârstei mijlocii, drept pentru care a decis să îşi demonstreze sieşi, dar şi celor din jur că poate fi mai mult decât este. Încetul cu încetul poziţiile lăsate libere de către fugarul Plahotniuc (aflat în continuare în căutare internaţională pentru a fi încarcerat în Republica Moldova) au început să fie ocupate de către sistemul dezvoltat de către preşedintele Dodon, de la instituţii media şi până la funcţii cheie în sistemul judecătoresc. Iar faptul că premierul pro-european Maia Sandu a insistat şi a făcut tot posibilul pentru numirea unui procuror general independent a fost „motivul” necesar pentru destituirea guvernului susţinut de către Occident. Practic, prin preluarea şi a ultimei piese de rezistenţă, procuratura, Dodon şi-a completat tot puzzle-ul prin care acum devine el stăpânul absolut al Republicii Moldova. Ego-ul său este mulţumit pentru moment, chiar dacă SUA şi Europa de Vest văd acum că Plahotniuc s-a schimbat cu Dodon.

Cei mai bucuroşi de veşti au fost - cum altfel? - ruşii care s-au pomenit cu o schimbare „democratică” a puterii în Republica Moldova fără ca măcar să îşi bată prea mult capul. Ca dovadă stă şi faptul că prima vizită efectuată de către Ion Chicu, noul premier (cel care - ironic - fusese ministrul de finanţe al lui Plahotniuc), a fost la Moscova. De unde s-a întors mângâiat pe creştet şi cu „promisiunea” unui credit de 500 de milioane de dolari (!) în cazul în care europenii şi americanii nu vor mai vrea să îi finanţeze egocentrismul lui Dodon.

Orice om rezonabil, ştiind în ce stare financiară se află acum Rusia, ar pufni în râs la auzul unei asemenea promisiuni, însă Dodon - care îşi intră teatral în rolul de tată al naţiunii - priveşte solemn spre viitor. Ce va fi mai departe este greu de spus, însă ce ştim cu siguranţă este faptul că ultima ţară care a beneficiat de un credit „frăţesc” din partea Rusiei a fost Ucraina lui Ianukovici, în schimbul renunţării la apropierea de Uniunea Europeană. Iar ce a urmat după aceea, începând cu protestele de pe Maidan şi terminând cu invadarea şi anexarea Crimeei, ştim cu toţii.

Ne aşteaptă vremuri grele.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova