Bolnav de cancer în fază terminală: „Eu nu voi vedea cum se termină povestea asta; Altfel mi-am imaginat ultimele zile aici”
Are 30 de ani, locuiește în Londra și are cancer în fază terminală. Elliot Dallen a aflat acum doi ani teribilul diagnostic echivalent cu o condamnare la moarte – carcinom suprarenal, una dintre cele mai agresive forme de cancer, ajuns deja la stadiul 4.
De la izbucnirea pandemiei de coronavirus, nu mai urmează tratamentul menit să încetinească evoluția bolii, pentru că i-ar scădea și mai mult imunitatea și l-ar face lipsit de orice apărare în fața Covid-19. În plus, resursele medicale și personalul sunt toate direcționate către bolnavii de coronavirus. Ei sunt prioritatea.
Elliot și-a spus povestea în The Guardian, sub forma unui jurnal de carantină, o carantină din care nu crede că mai iese viu.
„Eu nu voi vedea cum se sfârșește povestea asta. Am senzația că trăiesc pe datorie. Voi simțiți probabil că timpul s-a oprit în loc, dar eu simt cum mi se scurge printre degete”, scrie Elliot.
Tânărul povestește că luna trecută a călătorit în Columbia. Își dorea asta. A explorat cele mai frumoase locuri, a dansat reggaeton și a cunoscut oameni frumoși, din toate colțurile lumii. Însă coronavirusul deja se răspândise.
„Când am revenit acasă, mi-am dat seama că nu va mai exista o altă vacanță și că următorul meu drum va fi cel final. Altfel mi-am imaginat ultimele mele zile aici, printre voi. Înconjurat de prieteni și de familie, la restaurantele preferate, la concerte, în parcurile din sudul Londrei sau bând o bere la terasă. Sau, în zilele mai puțin bune, că un bolnav de cancer are și multe din acestea, uitându-mă la filme acasă, cu familia, ascultând muzică, vorbind vrute și nevrute, râzând și plângând… Acum nu pot face însă nimic din toate astea. Sunt rupt de familie, inclusiv de sora mea, care locuiește cu mine, pentru că lucrează în sistemul medical, s-a izolat în casa unei prietene, ca să mă protejeze, în caz că ia virusul. Așa că sunt complet singur”, povestește Elliot.
„Iau fiecare zi așa cum vine. Mănânc, fac sport, vorbesc la telefon, mă uit la filme, ca voi toți. Din când în când însă, mă gândesc la ce mi-ar fi adus viitorul. La nunțile prietenilor mei, la care eu nu voi fi prezent. La copiii prietenilor mei, pe care nu-i voi cunoaște. La toți oamenii dragi, de care mă voi despărți în curând. Aceste momente sunt cele mai grele”, scrie tânărul.
Cumva, Elliot are putere să vorbească și despre speranță, chiar dacă pentru el nu mai are resurse. E convins că nu mai e mult până să ieșim la liman. Carantina se va ridica, ușile se vor deschide, oamenii vor ieși din case și viața își va relua cursul normal. „Există o lumină la capătul tunelului. Însă nu și pentru mine. Eu trebuie să învăț să merg prin întuneric”, conchide tânărul.
Jurnal.md
comentarii: