La celelalte case, demult nu a mai călcat nimeni pragul. Ușile par îngreunate de la lăcatele ruginite, iar porțile stau înțepenite cu lanțuri. Buruienile uscate mai că ajung până la ferestre, iar alte case riscă să se dărâme.

Pe ici-colo mai auzi câte un lătrat de câine și o vorbă a oamenilor care au mai rămas în sat.

Printre cei care au mai rămas în Serghieni este și Maria Maximciuc, de 40 de ani, care, de fapt, este și cel mai tânăr locuitor. A venit aici, odată ce s-a căsătorit, acum 22 de ani, și de atunci nu a mai plecat.

Satul nu are nici biserică, nici punct medical. Iarna este și mare greu. Satul este izolat de civilizație.

Maria este mama unei fete, studentă la Chișinău și a unui băiat de cinci ani, care este singurul copil în sat.

Cel care întreține familia este soțul Mariei, care mai mult timp se află la muncă peste hotare decât acasă.

Cel mai în vârstă în sat este nea Sergiu. El are 67 de ani.

Pe oamenii din Serghieni îi poți număra pe degete, așa că toți se consideră o familie.

Conform recensământului din 2014, nouă localități au rămas, oficial, fără oameni. În 118 sate trăiesc mai puţin de 100 de persoane. Alte 66 de localități ar avea până la 50 de locuitori.