Printre cele 32.423 de persoane ridicate în acea noapte, a fost şi Leonid al lui Trifan Gavrilovici, din Tudora, Ştefan-Vodă. Avea 14 ani şi era deja cap de familie. Tatăl lui a decedat în ’38. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când au fost treziți de bătăile unor străini la ușă, mama le era la spital, la Cetatea Albă. Acasă era doar el şi cei patru fraţi, cel mai mic avea şase ani. Frământat de griji, încă nu dormea. Soldații le-au dat buzna în casă și au început să strige la el, să-şi adune lucrurile. Cel mai mic a sărit speriat și i s-a lipit de picior. Au fost informați că vor fi duși undeva departe. Unde? A înțeles că se fac vinovați de ceva. Dar ce fel de duşmani pot fi ei? Ai cui?…

Cu moş Leonid, ne-am întâlnit șapte decenii mai târziu, în scuarul Gării, lângă monumentul dedicat persoanelor deportate. Îmbătrânit, încărunţit, cu o barbă lungă și albă. Are doi trandafiri pe care îi va lăsa la monument.

Orfani, văcari şi ajutori de văcari

După un drum lung şi anevoios cu marfarul, în care au stat strâns lipiţi unii de alţii, el şi cei patru fraţi, fiind unicii fără de părinţi în vagonul mirosind a fecale şi urină, cuprinşi de sete, foame şi mai apoi de frig, au fost duşi într-un cătun Mihailovka, din regiunea Tiumen. Aici, inima avea să i se frângă şi mai tare de durere, el a fost repartizat la o brigadă de tractoare, iar fraţii Vasile, Grigore, Dumitru şi Victoraş – la o fermă care se afla la o distanţă de 30 de km.

Plângeau de mama focului când şi-au luat rămas bun! Numai mezinul tăcea strâns de frig şi frică. Primul avea să fie văcar, ceilalţi trei – ajutori de văcar. El făcuse cinci clase, Vasile şi Grigore – abia două.

Nu putea face nimic ca să-i protejeze. Frigul era de minus 40 grade. Puneau pe ei tot ce găseau. Aşa au rezistat. „Fraţii mei au devenit invalizi. Unul a murit acolo de frig şi de foame în ’44, iar trei s-au întors invalizi de gradul I şi II. Mâncam tot ce se nimerea: ţistari, guzgani… Simţeam o foame aprigă. Găseam oasele pe care le târâiau şi le ascundeau câinii prin unghere, le prăjeam la foc şi le mâncam, amare de prăpădenie. Erau poate de vită ori de alte animale. Veneau câteodată fraţii mei şi îmi aduceau ceva de ale gurii la tractor. Era o bucătăreasă la fermă care îi miluia cu ce putea…”

A murit singură, pe patul de spital

Nu era zi în care să nu-şi amintească de mama lor, şi-o imagina că va apărea într-o zi la intrarea în cătunul siberian. Amintirea ei îi încălzea. Abia în 1951, un deceniu mai târziu, dl Leonid avea să afle că cea care le-a dat viaţă a decedat la o lună după ce a fost despărţită de copii.

Şi azi plânge. Mai poartă în el cuvintele pe care nu şi le-au spus la despărţire. Pe lângă celelalte privaţiuni, una dintre cele mai grave a fost luna în care ar fi putut comunica cu ea, dar nu li s-a oferit această şansă.

deportatideportati

Bunica Sofia

Margareta Spânu-Cemârtan a fost deportată la vârsta de 9 ani, în ’49, alături de bunica ei, Sofia, tatăl Nicolae şi fratele Emil din Mihăilenii Vechi, Râşcani, în regiunea Kurgan. Nu au înţeles prea bine motivul pentru care au fost ridicaţi. Credeau că e din cauza că doi dintre fraţii tatălui lor erau ofiţeri români, cu şcoală militară făcută la Iaşi. Abia peste şapte decenii, din documentele de arhivă, au aflat că au fost deportaţi din cauza că bunicii au sărit în apărarea icoanelor bisericii din sat, aduse din Israel, şi au fost pârâţi de un oarecare Grişa Ţiganul (Popriţac), pe atunci preşedinte de soviet sătesc. Una din acele iconiţe avea să îi însoţească în Siberia.

Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari pe pământ decât să fii condamnat la moarte prin frig şi foamete, că nu există mai mari orori ca o călătorie cu marfarul, alături de o bătrână bolnavă decedată, cadavrul căreia a intrat în putrefacţie şi a fost aruncat din vagon abia peste câteva zile. Când credeau că nu există nedreptăţi mai mari decât să tai pădure pe un ger de minus 40 de grade, pentru 200 g de pâine, să-ţi vezi tatăl cu faţa desfigurată de degerături şi răni, familia a suferit o nouă lovitură.

În una din zile s-au dus cu alte familii de deportaţi să strângă firele de grâu rămase pe brazdă în urma combinei. Strângeau boabele de grâu cu degetele bocnă de frig. Au strâns câteva kg, dar bucuria nu le-a fost mare. A doua zi a fost arestat tatăl lor pe motiv că nu a dat grâul la stat.

Bărbatul a fost dus într-un alt lagăr. Margareta şi fratele Emil – la orfelinate. „Perioada din internat a fost cea mai grea. M-au separat până şi de fratele Emil ca să nu ne susţinem unul pe altul. Copiii erau sălbatici, adunaţi de pe sub poduri, ruine, de prin preajma gunoiştilor, crescuţi ca nişte câini. Atât de înrăiţi erau, furau şi înjurau. Dacă am fost educată de bunica Sofia până la zece ani, făceam aşa cum se cuvine şi eram văzută ca o cioară albă. La despărţire, bunica mi-a zis că rugăciunea și Dumnezeu mă vor ajuta să trec prin greutăți, pentru că neapărat o să mă confrunt cu acestea. În una din nopţi m-au prins în timp ce mă rugam. Au dat alarma și au ridicat în picioare tot orfelinatul. M-au pus în mijloc și mă făceau să mă rușinez cu fel de fel de vorbe…”. Familia Margaretei Cemârtan s-a întors pe rând din Siberia. În 1955, s-a întors bunica şi a decedat trei luni mai târziu, la vârsta de 78 de ani. „S-a rugat la Dumnezeu să moară acasă. Şi aşa s-a întâmplat. Când s-a întors, în casă era policlinică. Nu i s-a permis să trăiască acolo. Peste trei luni a mers la biserica care încă mai funcţiona, s-a spovedit, s-a întins pe prispa casei şi a murit…”

MargaretaMargareta

Margareta Spânu-Cemârtan s-a întors acasă la vârsta de 14 ani. „Tragicul ei destin reprezintă imaginea dramei întregii Basarabii”, a notat poetul Grigore Vieru în prefaţa cărţii de memorii „Lupii” a autoarei. Aceasta a conchis la finalul discuției noastre cu ochi înlăcrimaţi că nu doreşte azi nimănui o copilărie ca a ei, înconjurată şi încolţită de fiare.