Narcisism dictatorial // Vitalie Călugăreanu

Se autoproclamă „om puternic”, dar după ce își termină de citit textul de pe tabletă fuge de jurnaliști de nu nimerește butonul ușii de la sala de conferințe. Ușa e amplasată foarte aproape de „tribuna” de la care și-a citit „poezia”. La vechiul sediu, era nevoit să treacă pe lângă jurnaliști, de-a lungul sălii, ca să dispară în zona sa de confort. Asta îl incomoda, îl făcea vulnerabil – exista riscul ca jurnaliștii să se pună în fața lui, iar el să fie nevoit să se strecoare printre camere și microfoane spre ieșirea salvatoare. Așa că și-a creat această comoditate – ușa de lângă tribună. Și a dotat-o cu buton – un buton care trebuie apăsat, altfel apeși clanța, împingi ușa și… dai în ștangă.

„Regele gol”

Plahotniuc e puternic în întuneric. El s-a format în obscuritate. În fața camerelor însă, se simte gol pușcă. Trecutul își spune cuvântul. Poți cumpăra orice: oameni, justiție, presă, îți poți impune slujitorii din Parlament să dea o lege ridicolă contra gravitației, poți camufla o crimă cu ajutorul procurorilor, îți poți cumpăra chiar și ochelari noi ca să pari mai deștept… Dar nu poți cumpăra carismă și nu poți cumpăra lecturile ratate. Și asta se vede oricât nu s-ar strădui PR-iștii să te arate pufos. Plahotniuc se va autodistruge prin aparițiile sale publice…

Ridică periodic ohii ca să-l poată prinde fotoreporterii cu privirea spre sală – chipurile ar vorbi liber, iar tableta din față… stă și ea acolo ca un bibelou. Nu reușește să fixeze însă privirea de teamă să nu piardă rândul. Mai citește câteva cuvinte și iar ridică ochii când are de pronunțat „Republica Moldova” sau „Partidul Democrat din Moldova”. Unele propoziții le învață pe de rost. Nu se concentrează însă, asupra textului. După ce ridică ochii, trage cu urechea – savurează sunetul aparatelor de fotografiat și se bucură că vor mai apărea niște poze pe internet în care nu va privi în tableta sa fițoasă. Și pierde firul. Citește ca un roboțel de pe tabletă – fără emoție. Pentru Plahotniuc discursurile publice sunt o povară. Frica de a nimeri în situații jenante îl bântuie. Tradiția ca jurnaliștii să-i strige câte o întrebare la finalul briefingurilor, în scurtul drum, fără obstacole, pe care îl are de parcurs până la butonul ușii îl irită. Și uită de buton.

Plahotniuc nu răspunde niciodată la întrebările jurnaliștilor. Dar un lider puternic nu se teme să-și afișeze emoțiile. Liderii carismatici și le maschează. Fac glume pe seama propriilor gafe și sunt îndrăgiți pentru că sunt spontani. Nu și Plahotniuc. El vrea să-l percepem sever, rău și dominant. Iată de ce, în cadrul ultimului său monolog citit de pe tabletă, a ținut neapărat să ne spună nouă că premierul țării, Pavel Filip, are toată „încrederea și sprijinul” lui – omul fără nici o funcție în stat, dar care se complace în ipostaza individului care are premierul (și pe toți ceilalți) la picioare. Așa procedează frustrații. Un lider puternic ar tinde, din contra, să fortifice autoritatea premierului, nu să-i creeze imagine de om supus.

Dodon și lupa

Dodon, pe lângă faptul că, pe la emisiuni, se ceartă cu oponenții politici lipsă, utilizând vorbirea directă (ex: – Voi ce credeți, euro-unioniștilor, că Pșîdintele nu vede și nu aude?) și mutând paharul cu apă dintr-un loc în altul sau mângâindu-l, de când a devenit președinte vorbește despre sine la persoana a III-a singular. Am citit pe site-urile românești de specialitate că am putea avea de a face fie cu o simplă habitudine, fie cu un caz clinc. Să ne amintim cum justifica Dodon intervenția poliției în ziua de 27 august împotriva celor câteva zeci de persoane care protestau în fața monumentului domnitorului Ștefan cel Mare: „Niciodată în 27 de ani de independență nu a fost ca președintele să nu depună flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. Și nu cred că în acest caz, președintele Republicii Moldova, eu, Igor Dodon, trebuie să fie primul președinte care, de ziua Independenței, să nu depună flori”.

Nu este vorba de un caz singular. Igor Dodon, patologic, vorbește despre sine la persoana a III-a.

La fel vorbea despre sine dictatorul de la Tripoli: „Muammar Gaddafi nu este preşedinte – el este liderul revoluţiei libiene”.

Imaginați-vă cum ar fi vorbit despre sine Igor Dodon dacă eram monarhie: „Noi, Majestatea Noastră (adică și prima doamnă – o altă sintagmă îndrăgită de președinte), am decis să dăruim niște ghiozdane…„.

Omul se consideră atât de nemaipomenit încât, iată, nu îndrăzneşte să-şi spună sieşi „eu”. Mă rog, „președinte dat de Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, se produce o dedublare – președintele se admiră din exterior, oferindu-ne nouă un spectacol grotesc.

„Boala” admirației excesive

Fenomenul a fost studiat de cercetătorii de la „Social Cognitive and Affective Neuroscience Lab“ din cadrul Universităţii Harvard. Concluzia: vorbitul cu sine trădează o lipsă de atenție, frustrare. În cazul oamenilor simpli, nu există nici un pericol. Acesta apare atunci când este vorba de persoane cu funcții înalte în stat. În cazul lor, „vorbitul cu sine” combinat cu plăcerea de a avea orice oricând, dezvoltă apucători dictatoriale. Aceștia ajung să se creadă atât de sublimi, încât chiar se cred trimișii lui Dumnezeu pe Pământ și, treptat, își arogă dreptul de a decide cine să trăiască și cine nu, cine să fie expulzat și cine nu, cine să facă pușcărie și cine nu, cine să fie primar și cine nu.

Dar atâta timp cât nu sunt periculoși, micii dictatori sunt chiar hazlii. Ne amintesc de copilărie. Amintiți-vă de replicile micuților voștri:

– Unde se duce Gloria?

– Gloria se duce în zăpadă.

– Pune pe cap!

– Unde-i capu’ (căciula) meu?

Dar „dictatorii” sunt hazlii doar în copilărie. Cei maturi, cu putere de decizie, poliție și armată sunt periculoși.

Vitalie Călugăreanu,

Cotidianul.md