image
Sursa foto: ziaruldeiasi.ro

Fost consultant politic la Chișinău: „Fix o dată la 10 ani, Republica Moldova primeşte o şansă nesperată”

Fix o dată la 10 ani, Republica Moldova primeşte o şansă nesperată de a fugi de trecut şi de a-şi scrie singură propriul viitor, fără indicaţii în limba rusă.

În 1989, la Chişinău, 700.000 de persoane manifestau pentru decretarea limbii române ca limbă de stat, atunci fiind atins apogeul mişcării de eliberare naţională. În 1999 este instaurat primul guvern cu aspiraţii reformatoare, guvernul Ion Sturza. În 2009, Revoluţia Tinerilor îi înlătură de la putere pe Vadimir Voronin şi comuniştii săi, deschizând calea primelor reforme de peste Prut cu adevărat europene. Iar în 2019, după fuga precipitată din ţară a oligarhului Plahotniuc, guvernul condus de către Maia Sandu devenea primul executiv care se bucura de un sprijin cvasitotal din partea Uniunii Euopene şi a Statelor Unite ale Americii datorită curajosului plan de reformare a justiţiei unei ţări ajunsă drept etalon de corupţie.

Tinerii ai căror părinţi erau pe baricade în 1989 şi care în 1999 se implicau în prima reformare a ţării au ajuns să stea şi ei pe baricade, în 2009, pentru ca în 2019 să îi găsim în lupta pentru europenizarea ţării lor. Însă, inevitabil, de fiecare dată când lucrurile au părut că se aşază pe direcţia bună, au urmat rapid nişte mari paşi înapoi. Exact ca la horă, din păcate.

Un poet român spunea într-un anumit context că „nu poţi merge la vânătoare de elefanţi cu gloanţe pentru pitulici”. Bunele intenţii şi buna-credinţă nu pot fi suficiente atunci când duşmanul care te vrea în genunchi este un maestru al răului, nu poţi să ai aşteptări atunci când lupţi doar cu cenacluri literare, poduri de flori şi exemple de bună practică împotriva unui duşman cinic şi parşiv. Paradoxal, în lupta reală cu Răul, bunul-simţ se poate transforma într-un mare dezavantaj.

Ce şi-au dorit moldovenii în 1990 este valabil şi acum, numai că totul pare din ce în ce mai greu de atins. Singurul lucru cert este că din zece în zece ani, din 1990 până astăzi, Republica Moldova a devenit mai săracă cu 1.500.000 de oameni buni care şi-au găsit un rost pentru capacităţile lor în alte ţări ce au ştiut să îi aprecieze aşa cum se cuvine. Sutele de mii de copii născuţi şi educaţi peste hotare, în condiţii normale, nu înţeleg şi nu au cum să mai înţeleagă ce se întâmplă şi de ce se întâmplă aşa ceva în ţara bunicilor lor.

„Ar fi fost prea frumos” este una dintre cărţile copilăriei mele pe care le-am citit şi răscitit cu sufletul la gură, sperând de fiecare dată ca finalul să se schimbe într-unul mai bun. Ioan Chirilă m-a făcut să trăiesc cu pulsul la maxim succesul şi eşecul a doi oameni care au scris istoria tenisului românesc, de la începuturile lor ezitante, trecând prin ajungerea pe culmile gloriei şi terminând cu pierderea celor două finale de Cupa Davis. Într-un fel sau altul, destinul sportiv al lui Ilie Năstase şi Ion Ţiriac (căci despre ei este vorba) seamănă leit cu destinele multor lideri de la noi sau de peste Prut care au fost nevoiţi să înveţe că în politică, la fel ca şi în sport, victoria nu este întotdeauna doar a celui mai cinstit, ci mai degrabă a celui care ştie să stea la pândă şi să profite cu toate mijloacele de slăbiciunile adversarului.

Probabil că toată lumea ştie despre ultimele evoluţii politice din Republica Moldova, începând cu pierderea de către pro-europeni a Primăriei Chişinăului de acum trei săptămâni (sau câştigarea acesteia de către socialiştii rusofoni, depinde pe cine stai să asculţi) până la demiterea de săptămâna trecută a guvernului pro-european condus de către Maia Sandu şi înlocuirea acestuia cu o struţo-cămilă de noul executiv format din socialiştii lui Dodon, via Kremlin împreună cu membrii eşaloanelor doi şi trei ai partidului oligarhului (încă) fugar Plahotniuc.

Pentru a înţelege mai bine cine şi de ce a coordonat blitzkrieg-ului trăit de către basarabenii pro-europeni în această lună noiembrie trebuie să mai aşteptăm câteva zile, cât timp la Chişinău se vor tranşa ultimele detalii politice ale înţelegerii dintre Dodon şi Plahotniuc. Iar săptămâna viitoare, chiar dacă nu mai ajută foarte mult că vom şti din ce cauză a murit pacientul pe masa de operaţie, măcar vom putea înţelege mult mai bine ce strategie va adopta noul guvern de peste Prut, ce soartă va avea reforma justiţiei (de unde, aparent, a pornit totul) şi, cel mai important, cum se va poziţiona România faţă de mascarada care se profilează la Chişinău.

Radu Popescu a fost consultant politic în Republica Moldova

Citeşte mai mult despre

Noutăţile partenerilor

comentarii: