Cât câștigă marii lideri ai lumii? Dezvăluiri incredibile

Să începem cu al preşedintelui Franţei. Întrebat de către directorul financiar de la Élysée ce salariu să-i fixeze, Nicolas Sarkozy răspunde:

„«Cât avea şi predecesorul meu. Procedaţi conform regulilor. Nu am nicio pretenţie sau punct de vedere particular în acest sens!».

Nu ştiam însă că nu există nicio reglementare în sensul acesta. Fiecare dintre înaintaşii mei procedase cum îl tăiase capul. Jacques Chirac cumula pe atunci patru pensii: cea de parlamentar, cea de primar, cea de consilier general şi cea de membru al Curţii de Conturi. Ceea ce era perfect legal.

În consecinţă, îşi fixase un salariu, ca preşedinte, de 7.800 de euro. Era un soi de completare a veniturilor sale lunare, care gravitau în jurul sumei de 20.000 de euro. Am întrebat, prin urmare, ce era prevăzut pentru premier. Mi s-a răspuns că exista un barem, ca şi pentru miniştri, şi că salariul era de 18.000 de euro.

M-am apucat să întreprind o mică anchetă privitor la aceste salarii ale principalilor noştri parteneri. În vârf se găsea premierul irlandez cu un salariu lunar de 25.833 de euro.

Îl urma de aproape George W. Bush cu puţin peste 23.000 de euro. Cancelarul german Angela Merkel naviga în aceleaşi ape, cu puţin peste 23.000. În sfârşit, primul-ministru britanic Gordon Brown, membru al Partidului Laburist, primea 22.489 de euro.

Ţinând seama de aceste informaţii, am propus ca salariul lunar net al preşedintelui Republicii să fie de 19.331 de euro”, scrie fostul președinte al Franței.

Sarkozy, autorul unei cărți memorabile

Unul dintre cele mai reuşite capitole ale cărţii lui Sarkozy este consacrat audienţei sale la Vatican, în timpul pontificatului Papei Benedict al XVI-lea.

„La sfârşitul lunii decembrie (2007, n.n.) am fost primit pentru întâia oară la Vatican.

Sosirea în Piaţa Sfântul Petru este întotdeauna un fapt important, care nu poate deveni obişnuinţă. Am avut senzaţia aproape fizică de a păşi într-o altă lume. În interiorul Vaticanului, fiecare piatră, fiecare tablou, fiecare tapiserie este un fragment de istorie.

În clipa în care am pătruns în biserică, am coborât uşor glasul şi mi-am supravegheat cel mai mărunt gest. Am încremenit o clipă îndelungă fascinat de La Pietà, minunea sculptată de Michelangelo la vârsta de 22 de ani, şi al cărei văl de marmură pare că îşi va lua zborul cu primul curent de aer.

Era cu neputinţă să crezi că este o piatră aridă şi rece, într-atât părea de aeriană, uşoară, vie. Această sculptură, la drept vorbind, este supranaturală prin frumuseţe şi prezenţa ei. Aş fi rămas acolo mai mult timp ca să o admir şi să mă pătrund de ambianţa ei fără seamăn.

Trebuia totuşi să ne grăbim, nu-l puteam face pe Sfântul Părinte să ne aştepte. Treceam, prin urmare, prin Capela Sixtină, care, cu acest prilej, fusese golită de orice persoană – privilegiu rar şi preţios.

Am pătruns apoi în apartamentele private ale Papei. Treceam prin saloane cu obiecte de marmură grele şi colorate. Coridoare înţesate cu capodopere ale picturii italiene. Apoi ne-am oprit câteva minute într-o vastă încăpere cu boazerii de culoare închisă.

Era o linişte deplină. Câţiva oameni treceau tiptil. Aşteptam nerăbdător apropiata întâlnire. În sfârşit, deschid o uşă şi pătrund într-o mare încăpere aproape goală. Papa mă aştepta în interiorul ei, în picioare, îmbrăcat în alb, încălţat cu pantofi roşii.

Biroul său era o mare masă de lemn. Nu exista telefon. Se aşeză pe un scaun. Mi-l arătă pe cel din faţa lui. Eram singuri. Nu avea traducător, nici colaboratori. Vorbea o franceză impecabilă…”