RM, alte două condamnări la CtEDO pentru detenție excesivă și aflare în arest preventiv mai mult de 2 ani

În primul caz, Cașu c. Moldovei, CtEDO a constatat că detenția reclamantului în arest, pentru aproape 24 de luni, a fost excesiv de lungă și nu s-a bazat pe motive suficiente și relevante.

Pe 3 februarie 2012, reclamantul, a fost reținut fiind suspectat de participare într-un atac asupra unei persoane, care a dus la decesul acesteia.

Pe 4 februarie 2012, procurorul a cerut aplicarea arestului preventiv față de reclamant, motivând că acesta nu este căsătorit, nu are o ocupație permanentă, poate să se ascundă de la urmărire penală și interfera cu urmărirea penală.

Tot în aceeași zi, judecătoria Râșcani a eliberat mandat de arest pentru 30 de zile, reținând motivele invocate de procuror. În fața instanței, reclamantul a susținut că nu a avut intenția de a se ascunde și dorea să coopereze cu acuzarea. Reclamantul a fost plasat în arest în Penitenciarul nr. 13 din Chișinău.

Procurorul s-a adresat în repetate rânduri cu demersuri privind prelungirea arestării reclamantului, demersul fiind admis, reținându-se aceleași argumente.

Pe 17 mai 2012, cauza a fost remisă în instanța de judecată pentru examinare în fond, potrivit rechizitoriului reclamantul a fost învinuit de jaf.

Ulterior, procurorul a cerut prelungirea arestului preventiv, de fiecare dată pentru 90 de zile, demersurile respective fiind admise. Reclamantul a fost eliberat din arest la data de 24 noiembrie 2013. Procedurile penale împotriva reclamantului sunt pendinte.

Curtea a notat că reclamantul a fost deținut în mod repetat, în baza acelorași motive, pentru aproape 24 de luni. Motivele arestării au părut să se rezume la parafrazarea motivelor pentru detenție prevăzute de Cod de procedură penală, fără o explicație cum acestea sunt aplicabile în cazul reclamantului. Instanțele nu au explicat de ce au considerat că reclamantul poate să se ascundă sau să comită alte infracțiuni și nu au explicat cum acesta poate să interfereze cu probele sau martorii. Prelungirea automată și de blanchetă a detenției reclamantului este demonstrată în continuare de către primele câteva decizii din martie și aprilie 2012, în care instanțele au utilizat același text. În afară de aceasta, Curtea nu a putut să nu observe că detenția reclamantului pentru aproape 24 de luni a părut să fie contrară Articolului 186 § 4 din Codul de procedură penală, care limitează durata arestului preventiv a minorului până la 4 luni. Considerentele respective au fost suficiente pentru a determina Curtea să concluzioneze că detenția reclamantului în arest, pentru aproape 24 de luni, a fost excesiv de lungă și nu s-a bazat pe motive suficiente și relevante. Astfel, a avut loc violarea Articolului 5 § 3 din Convenție.

Curtea a acordat reclamantului suma de 3,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral.

În cel de-al doilea caz, Moscalciuc c. Moldovei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat violarea art. 5 § 3 CEDO, notând că reclamantul s-a aflat în arest preventiv, pentru aceleași motive, pentru mai mult de 2 ani.

Reclamantul Vladimir Moscalciuc, la 6 noiembrie 2003, a fost condamnat la 15 ani de închisoare, pentru furt. Instanțele superioare i-au redus pedeapsa la 10 ani de închisoare.

În data de 10 februarie 2010, Judecătoria Centru a acceptat cererea reclamantului de a fi eliberat înainte de termen în baza amnistiei. Acestaa fost eliberat imediat.

Îndată după părăsirea sălii de judecată, reclamantul a fost arestat de către ofițerii de poliție, fiind suspectat de crearea și organizarea unui grup criminal de deținuți din diferite închisori din Republica Moldova, cu scopul de a sustrage bani de la alți deținuți, precum și de a crea o putereparalelă cu administrația penitenciarului.

Pe 12 februarie 2010, Judecătoria Râșcani a dispus plasarea reclamantului în arest preventiv pentru 30 zile, acceptând argumentele procurorului că acesta ar putea, ulterior, să se ascundă și ar putea influența martorii și victimele, dar și pentru a proteja ordinea publică. Acea decizie a fost menținută de către Curtea de Apel Chișinău, la 18 februarie 2010.

Detenția reclamantului a fost prelungită de către Judecătoria Râșcani, la 10 martie, 9 aprilie, 10 mai, 10 iunie și 6 iulie 2010, de fiecare dată pentru 30 zile. Acele decizii au fost menținute de către Curtea de Apel Chișinău, la 30 martie, 20 aprilie, 21 mai și 18 iuie 2010. În data de 6 august 2010, Curtea de Apel Chișinău a extins arestarea preventivă a reclamantului pentru alte 90 zile. Aceeași instanță a dispus alte prelungiri de 90 zile la 1 noiembrie 2010, la 3 februarie, 21 aprilie, 6 iulie și 26 octombrie 2011. Toate aceste decizii au fost menținute de instanța superioară.

Reclamantul a fost deținut, timp de trei săptămâni, în Centrul pentru detenție preventivă al Departamentului Servicii Operative din cadrul MAI. El a fost transferat la Penitenciarul nr. 13, deoarece Centrul urma să se închidă din cauza condițiilor substandard de detenție. În particular, reclamantul a descris condițiile sale de detenție, astfel: celula era situată în subsol și nu avea acces la lumina de zi sau aer curat, nu era ventilată, ceea ce a agravat starea de sănătate a reclamantului. Potrivit unui certificat medical din 15 februarie 2010, reclamantul avea hepatită C și a urmat un tratament în anul 2008 și 2009. Un tratament ulterior a fost programat pentru luna martie 2010, cu recomandareade a urma o dietă specială și un monitoring bio-chimic. Potrivit unui certificat al autorității naționale pentru servicii sociale, din 18 august 2006, reclamantul a fost recunoscut invalid de gradul 3. În recursul său din 13 martie 2010 împotriva deciziei de prelungire a arestului preventiv, reclamantul a menționat despre boala sa drept motiv pentru a i se schimba măsura preventivă cu o alta mai blândă.

În fața Curții reclamantul s-a plâns în baza art. 5 § 3 CEDO că deciziile instanțelor naționale,prin care s-a dispus prelungire arestului său preventiv, au fost nemotivate.

Curtea a constatat violarea art. 5 § 3 CEDO, notând că reclamantul s-a aflat în arest preventiv, pentru aceleași motive, pentru mai mult de 2 ani. Motivele reținute păreau să fie doar o parafrazare a motivelor pentru detenție prevăzute de Codul de procedură penală, fără o explicație cum au fost aplicate în cazul reclamantului. Totuși, în opinia Curții, cel mai important a fost faptul că arestul preventiv al reclamantului pentru mai mult de 2 ani a fost contrar Articolului 25 § 4din Constituție, care limitează durata arestului preventiv la 12 luni. Din moment ce detenția reclamantului ar fi devenit în orice caz ilegală, potrivit legislației naționale, or a depășit termenul de 12 luni, niciun motiv pentru prelungirea acesteia nu poate fi considerat relevant și suficient.