image
Sursa foto: foto simbol

INTERVIU// Petru Tolocenco, doctor în filologie: „Cădea dictatura, eram martor la un proces de eliberare a minții oamenilor”

Născut la 21 martie 1941 în satul Târnăuca, Slobozia, stânga Nistrului, Petru Tolocenco, filolog, doctor în filologie, activează în cadrul Universității de Stat din Tiraspol din anul 1969. Timp de 14 ani a deținut funcția de decan al Facultății de Filologie, cinci ani a activat în calitate de prim-prorector, iar din 1992 până în 2002, a fost ales, timp de două mandate, în funcția de rector.

Este unul din organizatorii evacuării Universității de Stat din Tiraspol în or. Chișinău, în conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr 480 din 9 iulie 1992. Ex-rectorul ne-a vorbit într-un interviu, publicat în volumul „Universitatea de Stat din Tiraspol în perioada Războiului de pe Nistru (autori Ilie Gulca, Svetlana Corobceanu), despre persecuțiile la care erau supuși profesorii și studenții, discuțiile pe care le-a purtat cu autoritățile de la Chișinău, cu președintele Mircea Snegur, dar și cu autoproclamatele autorități de la Tiraspol.

Stimate dle Petru Tolocenco, când și în ce împrejurări ați simțit consolidarea mișcării separatiste de la Tiraspol?

Începând cu anul 1990, după ce rectorul Universității, Mihail Coscodan, a fost ales deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, fiind prim-prorector, asiguram interimatul funcției de rector. Îmi amintesc de perioada r[zboiului, de parcă evenimentele au loc acum în fața mea.

După proclamarea limbii române ca limbă de stat de la 31 august 1989, în întreprinderile de la Tiraspol, au fost fomate niște comitetede grevă,organizații ale muncitorilor, numite OSTK (Объединенный Совет трудовых коллективов) care au început să protesteze vehement împotriva limbii române, a alfabetului latin și a reformelor democratice. Inițial s-a început un război, nu cu armele, nu cu pumnii, ci unul ideologic. Azi un om putea să-mi fie prieten, iar mâine – cel mai mare dușman, iar divizarea avea loc pe criteriul etnic.

Vreau, totuși, să remarc că imediat după adoptarea Legii cu privire la limba de stat și trecerea la grafia latină, autoritățile de la Tiraspol au primit această informație, nu cu bucurie, nu cu durere, ci cu oarecare respect. Am organizat cursuri de învățare a limbii române în cadrul universității. Erau cursuri la care veneau peste o sută de persoane, profesori, învățători din școli, funcționari. L-am întâlnit și pe Igor Smirnov la o lecție, la care învăța limba română. Pe atunci ocupa funcția de președinte al Consiliului orășănesc, Tiraspol, iar cursul de învățare a limbii avea loc în sediul acestei clădiri. El citea, traducea ceva. Erau prezente vreo 20 de persoane.Nu știu dacă o învăța în grafie latină ori nu, la acest capitol mi-a zis, „asta e problema voastră, voi decideți-vă”. Fiind trimis din Ucraina, regiunea Herson, la început mi s-a creat impresia că a încercat să se integreze, nu existau mari divergențe între noi. Dar nu a fost să fie.

În ce moment ați simțit că se implementează un plan, elaborat la Kremlin, de creare a unei enclave rusești în stânga Nistrului?

Tensiunile s-au intensificat la scurt timp după adoptarea legislației cu privire la limba de stat și introducerea grafiei latine, care prevedea că limba română este limbă de comunicare, statut pe care îl avea până atunci limba rusă. Nemulțumiți reprezentanții sovietelor orășănești din Tiraspol, Tighina și Râbnița au respins legislația adoptată de Chișinău și au creat un program de nesupunere civilă. Au început să aibă loc mitinguri, referendumuri în localitățile din stânga Nistrului, la care au început a se cere ,,autonomie”. La 2 septembrie 1990, a avut loc ,,cel de-al doilea congres al deputaților din Transnistria”, la care au fost adunați toți reprezentanții administrațiilor locale. Majoritatea erau rusofoni, ori moldoveni formați în anii 40. Noi am crezut că măcar o parte din localnici, cei de la Dubăsari, din sate, se vor opune separării. La adunare a fost proclamată așa numita ”republică moldovenească nistreană”. Dacă a existat cineva care s-a opus, în documente figura că s-ar fi abținut.

De atunci, din toamna anului 1989, a început o luptă acerbă pentru trecerea Universității de Stat din Tiraspol sub administrația organelor separatiste. Inițial primeam tot felul de documente scrise frumos: ,,noi vă propunem”( ,,мы предлагаем”), ,,noi vă rugăm” (,,мы просим”), ,,trebuie să ne așezăm la masa de negocieri”. Noi nu cedam. Am avut iar o întâlnire cu Igor Smirnov. Era lider al ,,Interfrontului”, o contrapondere la Frontul Popular din Moldova. Atunci am simțit că Smirnov are o misiune clară, schițată la Moscova, de formare a enclave separatiste. Kremlinul nu vedea cu ochi buni schimbările care duceau la diminuarea propriei puteri în fostele republici.

Care era atmosfera în cadrul Universității?

Din păcate au apărut disensiuni și în rândul lectorilor, profesorii au început să se împartă în ,,ai lor” și ,,ai noștri”. Aveam și ,,cozi de topor”, cum îi numeam noi. Mulți lectori erau formați în perioada lui Stalin, aveau peste 70 de ani. Aveau experiență în lucru, dar nu și în politică. Vasile Iakovlev, care formase deja universitatea cooperatistă, unul din inițiatorii și susținătorii aprigi ai separatismului, le promitea marea și sarea, doar să treacă de partea acestora. Se lăuda că are cunoștințe la Moscova. Promitea relații economice, pedagogice, mai că nu le promitea și relații diplomatice. Încerca să-i atragă cu mai mulți bani la universitatea pe care o formase chiar el. Dar oare aceea erau bani în acea perioadă?! Niște bancnote de 25, 50 de ruble devalorizate, pe care era încleiat un timbru, cu chipul lui Suvorov. Timbrul mai cădea, îl căutam, îl încleiam, făceam haz. Trebuia să te duci cu un teanc mare de bancnote la magazin, ca să cumperi un pachet de smântână ori o pâine. Grele timpuri!...

O data am avut o întâlnire cu Iakovlev, care a încercat să mă convingă și pe mine să trec în tabăra separatiștilor. ,,Mâine vei fi rector”, mi-a promis, afirmând că e bătrân și că nu va mai ocupa mult timp această funcție. ,,De ce să fiu mâine, dacă exercit această funcție azi”, i-am răspuns. Și ne-am luat rămas bun, pentru totdeauna.

Ce reforme ați inițiat în cadrul Universității, imediat după destrămarea URSS?

La o adunare cu colegii le-am spus, oricum ar evolua lucrurile, e nevoie de o reformă a procesului de învățământ. Era de neconceput, că în timp ce aveam 170 de ore la cursul de ”Istoria Partidului Comunist”, la cel de sintaxă să avem programate doar 40 de ore. Am decis să elimin cursul de istorie a partidului, de ateism științific și altele. L-am telefonat pe dl rector, Mihail Coșcodan și l-am anunțat despre decizia mea. În fond, a fost de acord, desi s-a arătat oarecum alarmat, erau acțiuni pe care nu le-am coordonat cu ministerul. Universitatea de la Tiraspol a fost printre primele care a introdus aceste modificări în procesul de studii. Am elaborat în scurt timp noi proiecte, programe de studii.

La un moment dat Universitatea a fost percepută ca o oază a naționalismului. Cât de mare era pericolul pornind de la această percepție, pentru profesori și studenți?

După proclamarea așa numitei „rmn”, în oraș a fost adusă căzăcimea, niște oameni dubioși, deseori puteau fi văzuți în stare de ebrietate. Într-o noapte am fost telefonat și am fost rugat să vin cât mai repede la cămin. Am urcat la volan, și am ajuns acolo într-un suflet. Era prăpăd. Intrau prin camere, loveau, își băteau joc de băieți. Era un grup de cazaci înarmați, aflați în stare de ebrietate. Te puteai aștepta la orice de la ei. Încercam să aplanez conflictual, ba ridicam vocea, ba încercam să-i iau cu binișorul Simțeam o mare frică și responsabilitate pentru tinerii noștri. Oricare dintre ei putea fi răpit din stradă, înrolat în armată, și trimis să lupte contra conaționalilor de pe malul drept al Nistrului. Nu mai puteam dormi liniștit după ce a început războiul. Pe un profesor de la noi, Ion Goraș, conf.universitar dr. de la Catedra Geografie Fizică Generală, l-au bătut chiar în fața sediului miliției din oraș.

Am avut și eu câteva momente dificile. În una din zile un cazac beat a dat buzna în cabinetul meu. Era numai secretara și eu. A început să înjure, să lovească cu pumnul în masă. Am apelat la ajutorul miliției. Un domn de acolo a ținut să mă întrebe, ,,e o persoană înarmată?”. I-am spus că da. ,,A tras?” I-am spus că nu, dar e pe cale să o facă. Dacă n-a tras, nu-i nimic grav, mi-a dat de înțeles individul și nu s-a mai prezentat la fața locului. Eu am început să vorbesc pe cât puteam de calm cu persoana înarmată și treptat s-a liniștit. Dar cât a stat în cabinet, vreo jumătate de oră, a stat cu arma țintuită pe mine.

Îmi făcusem o imagine despre căzăcime din filme, în realitate am văzut că oamenii aceștia păreau a fi turbați. Mai ales, dacă i-ai dat arma în mână, puteau să tragă și chiar trăgeau. Băgau spaima în oameni. Sigur că în asemenea condiții nu mai putea fi vorba despre continuarea studiilor. Eu, în calitate de rector interimar, primeam în fiecare săptămână scrisori de la comitetul executiv orășănesc să trecem sub jurisdicția așa numitei ,,republici nistrene” Eram filat pe stradă. Uneori nici nu mă duceam acasă, ci dormeam la prieteni. Mergeam câte două, trei străzi, după care coboram ca să scap de urmăritori. Chiar i-am telefonat președintelui, Mircea Snegur, într-o seară când lângă apartamentul meu am văzut un grup de oameni și mașini suspecte. Când a venit o altă mașină, aceea a dispărut. Așa am putut merge acasă.

În ce relații erați cu liderii celor două organizații ale Frontului Popular de la Tiraspol, una condusă de Ștefan Urâtu, și cealaltă, secția orășenească a Frontului Popular, condusă de Ilie Ilașcu?

În viziunea mea, dl Ilie Ilașcu, a jucat un rol foarte important în procesul de deșteptare națională. Spre deosebire de conducerea de la Chișinău, el demonstra la Tiraspol că este o forță. L-am auzit vorbind în cadrul unei întruniri pe stadionul din Tiraspol. Unii îl huiduiau. Dar el era neînfricat. Deseori ne cerea sfatul. Pe alocuri era poate prea categoric.

Am lucrat în tandem și cu Ștefan Urâtu, car,e fiind președinte al Comitetului pentru drepturile omului, a rezolvat multe probleme cu care se confruntau oamenii de la Tiraspol, ajuta familiile celor arestați. Ștefan Urâtu, deși era conceput ca un reprezentant activ al Frontului Popular, n-a fost frontist. Altfel, n-ar fi avut dreptul să conducă o organizație non-guvernamentală. Mergea la ședințele Frontului Popular, lua cuvântul. Spunea că trebuie să păstrăm măsura, nu se face oțetul așa ușor, ci cu diplomație. Oamenii îl înțelegeau. Mitingurile organizate la Chișinău, aveau loc după masă. Urcam în mașină și mergeam la toate evenimentele. Îi îndemnam și pe ceilalți colegi, să meargă, să se implice. Le spuneam că acolo, în centrul Chișinăului, se face istoria. Se scandau lozinci, ,,Unire!”, ,,Moldova e a noastră”. Simțeam că eu, filolog format în anii 60, asist la o perioadă de răscruce, la procesul de eliberare a minții oamenilor. În anii aceea consideram că totul e posibil. Am fost si la cenaclul literar ,,Alexei Mateevici” condus de Anatol Șalaru. Asistam la miracolul deșteptării naționale. Ne-au deschis ochii literatura romană. Majoritatea cărților din biblioteca mea de acasă, erau cărți în grafie latină procurate din magazinele ,,Drujba”. Aveai libertate de exprimare, puteai să vorbești! Iată de ce eram atraşi de mitingurile acestea.

În una din zile, împreună cu Ștefan Urâtu și Tudor Strișca, de la Facultatea Geografie, un om activ, un adevărat patriot, am înălțat tricolorul deasupra clădirii universității, Blocul A, etajul III. S-a întâmplat după 27 aprilie 1990, când a fost desemnat oficial ca Drapel de stat al Republicii Moldova. Sovietele locale din Tiraspol și Tighina au refuzat arborarea acestuia pe clădirile administrative. L-am lăsat arborat peste noapte și ulterior am regretat. Dimineața l-am găsit forfecat și aruncat peste balcon. Adusesem mai multe drapele de la Chișinău. Am arborat o nouă flamură și am decis să-l lăsăm doar ziua și să fie păzită. Până la urmă am aflat cine îi ajuta pe separatiști să scoată drapelul. Din păcate, era o doamnă, o laborantă, tot din cadrul universității noastre, o persoană care a trecut de partea separatiștilor.

Tot în zilele acelea a fost arborat tricolorul pe sediul uneia dintre cele mai importante instituții culturale din oraș, Teatrului Dramatic din Tiraspol. Era un pictor la teatru, nu vorbea românește, dar realiza niște portrete și tablouri foarte inspirate. Un om de o cumsecădenie rară. Tricolorul a fost arborat cu ajutorul lui și cu ajutorul unui actor, Ștefan Ciobanu. Ce vânzoleală a mai fost în acea zi! S-au adunat miliție, pompieri, securiști. Nu puteau să îl dea jos. Ușile au fost încuiate și au fost luate scările. Au avut nevoie de o jumătate de zi. L-au smuls cu atâta înverșunare, apoi l-au călcat în picioare că până și câteva femei, vorbitoare de rusă, s-au arătat stupefiate, oare e normal să procedezi așa?!

În ce împrejurări autoritățile separatiste v-au cerut în mod ultimativ să părăsiți clădirea și căminele universității?

După data de 2 martie 1992, după ce au fost aduși cei 29 de polițiști luați prizonieri de la Comisariatul din or. Dubăsari, când a început Războiul de pe Nistru, ei erau deja pregătiți să ne ocupe sediul universității. Pe 19 iunie 92, după mai multe încercări eșuate de a ne subordona autorităților neconstituționale, am fost chemat la Comitetul orășenesc. Nu puteam să mă eschivez, căci ar fi putut crede că mă tem. Mi-am anunțat colegii unde merg. Acolo m-au însoțit într-un cabinet și mi-au spus să aștept. Între timp au telefonat la universitate și au cerut ca toți angajații instituției să se întrunească în sala de festivităţi. Prorectorii, care știau unde mă aflu, au răspuns că există rector și până nu mă întorc, nu organizează nimic. Deși eram la vreo 100 de metri, m-au băgat într-o mașină să nu fug și m-au dus la universitate. A fost o încercare a lor de a mă reține, ca să nu fiu în contact cu colectivul.

În sală ne-am întrunit vreo 200 de persoane. Prin părți, pe la uși, s-au postat oameni înarmați. A vorbit din nou Vasile Iakovlev, care a încercat să ne convingă să trecem de partea administrației separatiste. Când mi s-a dat cuvântul, le-am spus, „Universitatea din Tiraspol e una. Cei care au mai format o universitate, n-au decât să-i poarte de grijă. Noi însă trebuie să avem grijă de universitatea noastră și s-o păzim. S-a stârnit rumoare de voci în sală. Au început să curgă insulte. Ne numeau cum vreți, „naționaliști”, „fasciști”, „oază a naționalismului”. Când a început scandalul o parte din lectori au părăsit sala. Reprezentanții lui Smirnov, mi-au adus ulterior o hotărâre în care se cerea să eliberăm universitatea și mi-au cerut s-o semnez. Le-am spus că nu semnez, soarta noastră va fi decisă la Chișinău.

Cum au reacționat autoritățile de la Chișinău la ultimatumul înaintat de separatiști?

După ședința din 19 iunie 92, când luptele pe Nistru erau în toi, am venit la Chișinău. Fusesem de zeci de ori în cabinetul lui Mircea Snegur. Ne știa pe de rost problemele. Vreau să-i multumesc pe această cale și să îmi cer scuze că n-am dat publicității toate lucrurile bune, tot ajutorul pe care ni l-a acordat. Nu erau nici bani pe atunci, erau cupoane. Nu te înțelegeai om cu om. Deciziile le-am luat împreună cu Mircea Snegur și premierul Andrei Sangheli. A fost formată o comisie guvernamentală, din care am făcut parte împreună cu rectorul, Mihail Coșcodan. Am mers prin școli, grădinițe închise, clădiri delăsate, am inceput să identificăm clădiri în care vom activa. Era o mare răspundere. Profesorii se evacuau cu familiile, trebuia să găsim locuri în școli, grădinițe, pentru copiii acestora. Să le asigurăm un acoperiș deasupra capului. Autoritățile de la Chișinău au avut, în viziunea mea, o atitudine serioasă față de mutarea noastră.

Pe 9 iulie 1992, în conformitate cu Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr 480 Universitatea din Tiraspol s-a mutat la Chișinău. Am fost monitorizați să nu ieșim cu nimic din interiorul universității din Tiraspol. Universitatea avea un contingent de peste 3000 de studenți. Ne-am evacuat peste 1700 de studenți și 119 profesori. Am lăsat în urmă o bibliotecă cu peste un milion de exemplare de cărți, laboratoare bine dotate, patru blocuri de studii proaspăt renovate și șapte cămine.

În 1994, Mircea Snegur ne-a oferit un mare ajutor în privința căminelor studențești și a spațiului locativ. Prin decretul președintelui ne-au fost oferite 37 de apartamente, 22 de garsoniere si 12 apartamente, pentru angajații instituției. Treptat toți lucrătorii am fost asigurați cu acoperiș deasupra capului.

Cum ați părăsit regiunea transnistreană din moment ce luptele erau în toi și toate căile de acces peste Nistru erau blocate?

Ca să ajungem la Chișinău am mers prin Odesa. Parcă Dumnezeu ne-a văzut chinurile, și ne-a ajutat. Universitatea avea trei autobuse, mașini, dar toate au fost sechestrate. Greutățile prin care am trecut ne-au unit și mai mult. Văzând război, sânge, fum, oamenii au lăsat case, au abandonat totul și au venit încoace.

Una din marile sperietori, folosită de propagandiștii din stânga Nistrului, care turna apă la moara separatismului, era că Moldova se va uni cu România. Cum credeți azi, după 25 de ani de la acele evenimente, de ce nu s-a produs acest act?

Am scandat ”Unire!” prin 1990, si prin 1999, si mai târziu. Ne numeau „țipălăi de stradă”. În 1991 am avut norocul să fiu într-o deplasare în România în calitate de prorector. Din delegație făcea parte și Mihail Coșcodan, în calitate de rector. Am participat la Consiliul Național al Rectorilor. La un moment dat, am formulat şi eu către un coleg de breaslă din România o întrebare referitor la unire. Acolo erau și persoane înalt puse. Conlocutorul mi-a zis că întrebarea e importantă, dar nu poate fi discutată în cadrul acelei întruniri. Mai târziu, un rector din România, un om foarte cult și bine informat mi-a spus: „nu vor unire nici autoritățile de la București, nici cele de la Chișinău. Ei cer asta în spațiul public, dar în realitate, mai ales cei din partea dreaptă a Prutului, nu vor unirea. Am uni două sărăcii, una mai mare decât alta. Nu trebuie să subestimăm şi pericolul rusesc. Dacă facem unirea, nu este exclus să ne pomenim cu toată Moldova în componența Rusiei cu voia sau fără voia poporului de aici”. Iată ce temeri mai mult ori mai puțin întemeiate planau atunci.

După anii grei de dictatură sovietică, după participarea activă la procesul de renaștere națională, fiind filolog și cunoscător bun al literaturii române, ce ați simțit prima oară când ați pășit pe pământul românesc?

După ce am trecut Prutul ne-am oprit. Eram eu, Mihail Coșcodan și șoferul. Am vorbit prea des despre România și acolo am văzut că pământul acesta ne așteaptă. Rar plâng, dar atunci eram atât de marcat de evenimentele social-politice și de călătorie, că am început a lăcrăma. Mihail Coșcodan era de asemenea emoționat. Îi curgeau lacrimi. Am îngenuncheat și am sărutat pământul. ”În sfârșit am ajuns, Petrică, în România”, mi-a zis rectorul.

Am fost la Iași, apoi la Putna. Să dormi la Mănăstirea Putna, să vorbești cu starețul, nici nu îndrăzneam să visăm așa ceva. Eram foarte impresionați. Mai târziu, am vizitat toată România, dar prima noastră vizită ne-a lăsat impresii de neuitat.

Sunteți născut la o aruncătură de băț de Tiraspol, satul Târnăuca, cât de des mergeți la baștină, ce schimbări ați remarcat?

E adevărat, sunt născut în stânga Nistrului. Acolo am crescut, acolo am făcut școală și m-am evacuat odată cu Universitatea. Am fost nevoit să abandonez casa părintească. La Chișinău am locuit timp de trei ani singur în cămin, alături de ceilalți colegi. Mai târziu, ne-am mutat aici cu întreaga familie. De regulă, merg la baștină de Paștele Blajinilor. Altfel n-am nicio plăcere să trec prin vămile acelea de peste Nistru, să văd fețele acelea crispate. Am avut mulți prieteni, ruși de naționalitate, profesori, medici, la Tiraspol. Sunt oameni de treabă. Dacă ar fi fost voia lor, nu a militarilor ruși, a securiștilor dislocați acolo de Moscova, cred că R. Moldova ar fi fost azi un stat reintegrat.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

Noutăţile partenerilor

comentarii: