image
Sursa foto: jc.md

„Mama mea a fost atât de modestă, încât niciodată nu a vrut să facă o fotografie”; Interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă

Scriitorul Vladimir Beşleagă a publicat recent o nouă carte „Mama. Casa. Pământul“ , apărută la Ed. Arc, o carte-geamănă cu volumul „Tata Vasile”, lucrare apărută la Cartier în 2016. Detalii despre acest volum, despre exod, despre planurile lui Dodon referitoare la Transnistria, ne povesteşte scriitorul în interviul de mai jos.

- Maestre Beşleagă, după ce în 2016 a apărut „Tata Vasile”, în 2019 a văzut lumina tiparului „Mama Casa Pământul”, apărută la editura Arc, o carte dedicată mamei Dvs, Eugenia. E o carte tristă şi, în acelaşi timp, luminoasă. Cum a apărut ideea scrierii unui volum sub forma unei dialogări cu mama Dvs?

- Ajungând la anii aceştia, recapitulând existenţa mea pe acest pământ, tata îmi apărea ca un personaj foarte original, picaresc, avea simţul umorului. Era un personaj complex, despre care ar fi fost păcat să nu scriu. Şi după ce în 2015 am scris „Tata Vasile în 73 de episoade și XIV scrisori”, am simţit o datorie şi faţă de scumpa mea mamă. Am ţinut un jurnal mai detaliat începând cu anul în care am absolvit universitatea până în 1965, când maică-mea s-a stins din viaţă. În acel jurnal, căruia i-am spus jurnalul unui deceniu, am fixat aproape în fiecare zi suferinţele şi durerea ei care au dus-o în mormânt. Alte două surse pe care le-am folosit au fost interviurile cu mătuşile, rudele şi scrisorile din închisoare ale tatei adresate mamei. Amintesc că mama a fost cea care i-a chemat pe revizori să-i verifice activitatea şi, ca rezultat, el a ajuns la puşcărie. Sărmanul, se înfrăţise cu paharul, nu se deştepta cu lunile şi abia acolo şi-a revenit. Ulterior a mulţumit, a zis „gata, dacă mai rămâneam acasă, mă pierdeam”. I-a scris multe scrisori mamei, dar ea nu i-a răspuns la niciuna.

Vreau să spun că mă bucur că am găsit formula aceasta „Mama Casa Pământul”, pentru că aşa s-a întâmplat în viaţa familiei noastre că până în 1941 am umblat pe la diferite gazde. Când a venit administraţia română, am avut un primar din neamul nostru, al Ciocârlanilor şi ne-a întors casa părintească a mamei. Acolo am locuit cea mai mare parte din viaţă. Noi am refăcut casa, am înălţat-o un pic şi mama fiind deja foarte bolnavă a uns, a muruit camerele. Era o mare meştriţă la tras brâie, la făcut muchiile. „Obrazul gospodinei se vede după cum îţi îngrijeşti locuinţa”, spunea. Cum a uns-o ea cu mâinile ei, aşa stă şi până astăzi.

Vladimir BeșleagăVladimir Beșleagă

Cât despre modalitatea de a scrie în dialog – există o lege în viaţa omului, ceea ce este la început este şi la sfârşit. Şi eu la vârsta mea care sunt acum, ca şi cum aş fi revenit la ceea ce a fost la început, la comunicarea cu mama. Totodată am ținut cont de psihologia cititorului de astăzi care nu are răbdare să citească texte lungi și am recurs la experienţa mea de autor, nu doar de proză, ci şi de poezie. Am adoptat stilul poematic, dar prin dialog. Este riscant să pui în gura unei persoane ceea ce crezi tu ca autor. Dar eu am conceput această carte ca pe o litanie şi ar fi fost mai monoton dacă aş fi relatat doar eu. Ar fi fost o singură voce, o singură coardă, dar aşa sunt două voci, două coarde. Eu am fost îndrăgostit de mama mea. Între mine şi ea nu a fost o diferenţă mare de ani, pentru că m-a născut la 17 ani. Pornind de la ea pentru mine femeia a fost întotdeauna undeva acolo sus, în lumină.

- Ce este mama pe lume?

- Mama dă viață, dar aceasta-i abia începutul. Mama formează omul. Cum face învățătură copilul pe lângă mamă, până a se duce la școală, așa este el în viața lui. Mama mi-a fost educatoare. A fost un educator extraordinar, fantastic. Totul începe de la mama, din copilărie, toate celelalte se clădesc pe această educație. În perioada sovietică, copilul era dus la creșă, la grădiniță și la școală. Pentru că avea loc așa numita uniformizare a personalității. Eu am avut parte de o perioadă fără creșă, fără grădiniță și până am mers la școală, mama m-a învățat să citesc. Mama este primul pedagog și îți cultivă cunoștințe, dar dincolo de cunoștințe îți modelează sufletul. Și mama a avut dar de pedagog.

Vladimir BeșleagăVladimir Beșleagă

- Cartea pare a fi scrisă dintr-o răsuflare. Cât timp ați lucrat la ea?

- A durat câteva luni. Mai mult am lucrat la partea de dialog: mamă-fiu. Pe urmă apar interviurile, mărturiile rudelor şi scrisorile. Oamenii care figurează în carte nu mai sunt în viaţă. Prin anii 60 am activat timp de un an şi jumătate la radio. Atunci am mers cu reportofonul şi pe la rudele mele. Înregistrările pe care le-am făcut s-au păstrat, le-am descifrat şi în acest mod le-am valorificat.

„Despre deportări se vorbea puțin, pentru că lumea se temea”

- Sunt fragmente cutremurătoare, unde vorbiţi despre bunelul Andrei şi fratele mai mic al mamei Dvs, Saşca, ambii deportaţi în 1933. Ce și cum se vorbea în familia Dvs despre deportări?

- Saşca a fost al cincilea copil în familie. Era un fenomen. Un copil foarte dotat, dar care a avut un destin tragic. Când urmau să fie deportaţi, s-a discutat că vor fi deportați bunelul Andrei şi nevasta sa. Până la urmă troica satului a decis să-l includă şi pe copil în listă. Rudelor, după cum am aflat de la mătușa Tatiana, le era teamă, că dacă îl lasă pe Sașca acasă, îl vor lua pe altcineva dintre ei. Și băiatul insista să se ducă cu tatăl lui. Și-a legat cărțile, credea că se duce acolo să învețe. Au fost ridicați noaptea. Bunelul Andrei a fost dus mai devreme. Bunica Iustina și Sașca au fost duși un pic mai târziu. Când s-au întâlnit pe peron, și când a văzut-o cu băiatul, bunicul Andrei a leșinat.

Bunicul a murit peste un an în Siberia, de frig, foamete și dizenterie, iar despre Sașca, bunica ne-a spus că s-a dus să se scalde la ”recikă” (râu), a răcit și de aici i s-a tras moartea. Dar fiind student, am întâlnit un consătean la stație, care fusese și el deportat. Mi-a povestit altfel nenorocirea, că Sașca se întorcea de la râu cu alți băieți. Au fost înconjurați de o haită de lupi. Aceea au reușit să se urce prin copaci, iar Sașca – nu, și a fost sfâșiat de lupi. S-a întors din Siberia numai bunica Iustina, abia peste 15 ani.

- La școală nu ați fost discriminat că vă trageți dintr-o familie de deportați?

- La școală se vorbea despre deportați că au fost culaci, chiaburi. Dar una se spunea la școală și alta era realitatea crudă. Aveam un vecin, moș Marcu. Când veneam de la școală treceam pe lângă dânsul. Îmi spunea așa: ”Ce vă mai învață la școala aceea, tot minciuni și minciuni? Ce mai spun despre Lenin al vostru? Lenin al vostru a fost un bandit. El a stricat lumea din drum. Auzi, tu?”

Așa era! Cei care au fost deportați nu mai aveau ce spune, dar au rămas oameni care nu se temeau și vorbeau despre asta. Și atunci mi s-a furișat în suflet îndoiala, că uite ce spun la școală, dar ia, uite, ce spun oamenii! Și încetul cu încetul, dar greu, abia când am ajuns student, când a murit Stalin, când am început să analizez viața neamului, a familiei mele, atunci mi-am dat seama de falsuri și de minciuni.

Despre deportări se vorbea puțin, pentru că lumea se temea. Cei care au fost duși se temeau să vorbească, și ceilalți, care rămăseseră aici, se temeau să comunice cu ei. Era un fel de înstrăinare, de respingere, era frică și teroare. Pentru o anecdotă antisovietică omul înfunda de la cinci la șapte ani de pușcărie.

- Spuneți chiar la începutul cărţii că cea mai mare taină este omul, în ce măsură ați dezlegat această enigmă, analizându-vă rădăcinile, istoria familiei Dvs?

- Orice om este o enigmă. Dar cum să-i înțelegi pe cei din jurul tău, dacă tu pe tine însuţi nu te cunoști? Și atunci mi-am concentrat atenția asupra mea, asupra familiei mele, ca prin mine să pot să-i înțeleg, cel puțin aproximativ, pe ceilalți.

Dar formula că omul este o enigmă am memorizat-o de la Dostoievski, care în una din confesiuni spune că omul este o enigmă, iar datoria noastră, a scriitorilor, este să o pătrundem, să o descifrăm, atât cât ne este dat. Noi ne putem închipui că am înțeles-o, dar dincolo de ce am înțeles mai este ceva, și încă ceva ce noi nu înțelegem și nu ne e dat să înțelegem. În epoca noastră, a civilizației industriale, omul s-a robotizat pentru că și-a construit diferite mașini. Mă gândesc de multe ori, cum s-a pomenit la români o lirică și un folclor atât de variat, profund și bogat. Ce, viața prin sec.X, XII - XIV a fost așa de frumoasă? Nu. Când viața e mai grea, mai complicată, atunci se iscă frumusețea din om ca să o echilibreze. Altfel omul nu ar rezista, ar înnebuni. Dar când duce un trai opulent, viața omului se elementarizează și pierde din toate.

- Readuceți valori cum ar fi dragostea de neam, de casă, de pământ în ani în care RM e marcată de exod. Cum vedeți Dvs acest fenomen?

- Exodul nostru are mai multe motivații. În perioada sovietică, populația acestei republici era cea mai mare din toată URSS, era de 129 -142 locuitori pe un km p, pe când în alte părți era un om, doi la un km.p. În fiecare an veneau câte 100 mii de venetici, care nu mai plecau și așa a fost vreo zece ani la rând.

Încă Gr. Ureche scria în cronica lui că aceste locuri ale noastre sunt descălecate de oameni neașezați, de adunătură, și că aici nu legea hotărăște, aici hotărăște cel mai mare, domnitorul. Și încheie Ureche: domnitorul cel mai mare face legea și toți caută să se pună bine pe lângă domnitor, nu cu legea. În lumea adevărată legea domină și asupra domnitorului. Din păcate această stare de lucruri persistă până astăzi și în mare parte ea e una din cauzele acestui amplu fenomen.

- Cum credeți, dacă printr-o minune mama Dvs. ar citi cartea ”Mama Casa Pământul” care ar fi reacția ei?

- Mama mea a fost atât de retrasă și de modestă încât niciodată nu a vrut să facă o fotografie. O singură dată am surprins-o pe neașteptate când a venit de la câmp, cu sapa și cu traista. S-a așezat pe prag să se odihnească și eu am făcut, țac, și am fotografiat-o. Era foarte discretă, foarte retrasă, îi plăcea să ironizeze. Ar putea spune o vorbă ironică: ”Ia, uite, ce mi-ai făcut-o și tu, ai scris o carte despre mine! Dar ție îți trebuie? N-aveai ce face?!” Cam așa ar spune: „ție îți trebuie?!”...

- Dar tata Vasile ce ar spune?

- Tata Vasile când a apărut primul roman și a fost tradus în limba rusă, l-a citit și așa a făcut: „Îmmm, mda!” Și atât. „Mdaa!”

Părinții mei pe de o parte s-au certat și s-au contrazis, pe de altă parte aveau anumite afinități care-i apropiau. Aveau simțul ludic, le plăcea să glumească. Chiar și în scrisori tata scria: am auzit că ți-ai cumpărat o vacă cu două țâțe, adică o capră. Când s-a eliberat, în octombrie 1954, a venit cu o barbă mare roșcată și a făcut-o pe cerșetorul. A cerut tremurând de la mama să-i de ceva de mâncare. Ea s-a uitat: da cine ești, ce cauți tu aici. A intrat în casă, apoi a ieșit și i-a zis, deja cu alt ton, hai, intră, nu te mai urî, adică, nu te mai strâmba atâta.

„Rusia nu va ceda niciodată Transnistria”

- Când aţi fost ultima oară la Mălăieşti, în Transnistria? S-a schimbat de-a lungul anilor satul?

- Am fost în septembrie 2019. Satul ca majoritatea satelor e pe jumătate pustiu. Oameni plecați. Case pustii, case pustii... Pe de altă parte cei care s-au dus și au lucrat în străinătate, au venit și au construit castele. E un mare contrast între casele vechi și cele noi. Contrastul ne este propriu chiar și la Chișinău: mizerie și lux, lux și mizerie. Recent am fost invitat la o conferință la Parlament – ce lux când intri acolo! Am mai călătorit prin lume, am mai văzut și America, dar lux ca la noi nu am văzut. Şi ce castele şi-au ridicat aceşti demnitari care s-au folosit de slăbiciunile acestui popor, iar mizerie şi lux!

Vladimir BeșleagăVladimir Beșleagă

- Dodon cochetează tot mai des cu ideea soluționării conflictului transnistrean. Credeţi că e posibil acest lucru, unde ar putea să ne ducă acesta?

- Dodon nu va reuși nimic, pentru că nu el decide. Stăpânul e la Kremlin. Rusia nu va ceda niciodată Transnistria, Osetia și alte astfel de teritorii ocupate. În planurile ei era prevăzut că dacă URSS se destramă, în următorii 50 de ani toate fostele republici să fie readuse înapoi.

Încă Miron Costin spunea că Moldova fiind o țară mică, nici un lucru de seamă nu-l poate face fără amestecul vecinilor. Trebuie să existe o conjunctură favorabilă, ca să soluționăm această problemă, dar asta se întâmplă foarte rar, poate o dată la o sută de ani.

Oamenii din Transnistria tot au început să înțeleagă că au fost furați, că sunt păcăliți. Dacă vom avea parte de un trai mai bun în RM, se vor mișca și ei, cei de acolo. Deocamdată însă este mizerie și sărăcie mare peste tot. Scopul lui Dodon este de a face federalizarea. De ce a fost dat însă jos Voronin? Că nu a făcut-o și l-a sfruntat pe Putin. Acum l-au promovat pe Dodon, care e același comunist, dar mai perfid, imperialist și antinațional. Niciodată nu a fost primăria, parlamentul, președinția subordonate unui singur partid. Acum toate sunt socialiste. Oare asta e democrație? Și el în discursul său de Revelion spune că, ne-am luat țara înapoi. Auzi, tu?! A luat retorica de la europeniști, de la Maia Sandu și Năstase și el ”și-a luat țara înapoi”.

- La ce vă așteptați în plan social, politic de la anul 2020?

- Un an socialist de sus până jos. Dar trăim într-un univers paradoxal, nici nu știi ce poate să urmeze într-un an ca acesta. Dumnezeu însă nu uită de noi. Că ei sunt puterea, lor li se pare, așa cred, dar viața de aceea e interesantă pentru că se pot întâmpla și lucruri neașteptate. Să nu disperăm. Socialiștii sunt aceeași comuniști. Neamul acesta lasă să fie dus de nas, dar până la o vreme și explodează.

- Vă mulţumim.

Interviu realizat de Svetlana Corobceanu

Citeşte mai mult despre

Noutăţile partenerilor

comentarii: