Parizienii nu par însă deloc speriaţi. Sau n-o arată, cine ştie. Ori eventual se gândesc la altceva. Mai degrabă ultima variantă. Au şi multe pe cap. Parisul întâmpină turneul final în plină perioadă a grevelor. Au fost mai întâi taximetriştii, urmează cei de la căile ferate, iar acum e în plină desfăşurare greva serviciilor de salubritate. Practic vezi atracţiile Parisului dintre gunoaie, căci nu poţi să faci 10 paşi fără să te loveşti de un morman de saci de menaj aruncaţi pe stradă, mai ales pe cele laterale, căci pubelele sunt deja pline. Iar protestul care deja a început la căile ferate nu le oferă deloc motive de veselie parizienilor, foarte legaţi de acest mijloc de transport în viaţa de zi cu zi.

Pare un campionat european ce le vine cam peste mână francezilor. Cel puţin asta e senzaţia unuia care a trăit pe viu şi Mondialul din 1998. Atunci, timp de o lună şi jumătate, a fost o sărbătoare, toată Franţa era conectată la efortul de a organiza un turneu final impecabil, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat. Entuziasmul şi voluntariatul erau la cotele cele mai înalte, fiecare era dornic să ajute, erau zâmbete peste tot şi figuri relaxate, vesele. Există şi posibilitatea, pe care mi-au sugerat-o alţi colegi de breaslă, ca felul în care priveam lucrurile pe-atunci să difere de cel în care le văd astăzi. Eram cu toţii mai tineri, era primul Mondial la care participam ca jurnalişti, poate că vedeam entuziasmul din ochii francezilor fiindcă-l treceam prin entuziasmul gândurilor noastre. E posibil, nu zic nu, dar cu toate astea diferenţele sunt vizibile.

Dacă atunci totul era o sărbătoare pentru, acum pare un soi de obligaţie de serviciu, pe care o faci fără prea mare tragere de inimă, doar pentru că trebuie. În 1998, dacă întrebai pe stradă cum se ajunge la "Stade de France" aproape că se făcea coadă în jurul tău de oameni dornici să te ajute, să-ţi arate, să te îndrume. Acum, dacă pui întrebarea, eşti direcţionat către prima staţie de metrou, apoi ţi se indică aplicaţia de pe telefonul mobil, care te scoate din orice dilemă şi-ţi calculează destul de exact traseul pe care-l ai de făcut, mijloacele de transport pe care să le utilizezi, ba chiar şi timpul, destul de precis, pe care să-l iei în calcul.

Metroul rămâne cel mai comod mijloc de transport, mai ales în condiţiile aglomeraţiei cotidiene. Reţeaua e atât de vastă încât, practic, la orice colţ de stradă găseşti o staţie de metrou. Când te uiţi la harta liniilor, parcă ai în faţă o farfurie cu spaghetti pe care ai o dilemă de unde s-o începi. Citisem înainte să ajung la Paris despre măsurile de securitate drastice existente la staţiile de metrou, dar cred şi aici funcţionează într-un fel ideea lui Caragiale, în sensul că sunt sublime, dar parcă lipsesc cu desăvârşire. Am pus special acest "parcă", căci e posibil, sper mai degrabă să fie aşa, ca serviciile de securitate să se deruleze pe modul "invizibil, dar eficient". Cert e că până la "Stade de France" am petrecut vreo 20 de minute studiind fiecare faţă din vagon, căutând să descopăr un eventual bagaj suspect sau vreo intenţie necurată. Simplu nu mi-a fost, căci populaţia din zona Saint Denis, spre care mă îndreptam, are rădăcini intense în zona Maghreb-ului, astfel că mintea mea procesa destule feţe ameninţătoare, ca să nu mai vorbesc de genţi sau rucsacuri suspecte. Au fost 20 de minute destul de lungi, trebuie să recunosc. Iar mai apoi, căci viaţa îţi oferă şi ironii de genul ăsta, am primit din partea organizatorilor, după ce am trecut peste formalităţile de acreditare, "evidemment" un rucsac. Cu însemnele Euro 2016, dar tot rucsac e.

La întoarcere am luat un taxi. De regulă taximetriştii ştiu cel mai bine pulsul oraşului, ei vin în contact cu lumea, ei află primii. Al meu era algerian, "ca Zidane" a ţinut să-mi precizeze. Nu ştiu exact la ce s-a referit. L-am întrebat, mai cu fereală recunosc, ce părere are despre toate aceste probleme ce par să pună un pic în umbră Europeanul. Musulman fiind, căci a ţinut să-mi reamintească şi de faptul că suntem în plin Ramadan, s-a arătat mai întâi revoltat de comportamentul acestor "descreieraţi", care, în opinia sa, n-au nicio legătură cu principiile musulmane, iar mai apoi s-a declarat foarte încrezător în forţele de securitate, care au promis că totul va fi sub control. Părea sincer, atât în opiniile despre cei care comit sau încearcă să comită astfel de activităţi reprobabile, dar şi în încredere. "Nu putem să ne construim viaţa după ideile unor dezaxaţi, pentru că ei exact asta îşi doresc", a fost unul dintre mesaje. Mi-a povestit că fata lui cea mare va fi şi ea la "Stade de France" la meciul cu România, va lucra ca hostess în zona VIP. Mi-a intuit cred curiozitatea, jurnalistică ori masculină, numiţi-o cum vreţi, şi mi-a arătat, într-unul dintre multele momente de pauză din trafic, o fotografie cu ea. Frumoasă. Fata, nu fotografia. Omul nu încerca neapărat să se laude, deşi zău că avea cu ce, ci doar încerca, poate simţindu-mă un pic stresat, să-mi sugereze ideea că el are încredere că totul va fi bine, că siguranţa va fi deplină. Dacă el îşi lasă fata să meargă acolo, de ce-ar trebui să mă tem eu?

Într-un fel, mi-a transmis o energie pozitivă. Mai apoi, pe lângă Operă, am dat peste primul grup de militari. Erau 5, cu arme de asalt vizibile, dar asta nu mi-a provocat niciun sentiment neplăcut. Dimpotrivă, unul de siguranţă. La câteva minute, am mai văzut un grup, chiar în faţă la Madeleine. Nu-i ceea ce ne aşteptam de la o sărbătoare a fotbalului şi a vieţii, aşa cum trebuie să fie un campionat european, dar astea-s vremurile pe care le trăim.

De mâine începe şi Europeanul nostru. Fotbalistic vorbind. Cu bune sperăm, că de rele suntem sătui. Vom fi părtaşi la o deschidere şi tare bine ar fi s-o onorăm. Franţa pare de neînvins, după părerea mea e principala favorită la câştigarea turneului, dar surprize s-au mai văzut şi chiar noi am realizat câteva. Va fi timp destul însă pentru analize, avancronici, cronici şi mai ales discuţii. Până la urmă, "Paris is always a good idea".