O casă modestă în oraşul Floreşti. Aici am găsit-o pe Elena Postolachi. Depăna amintiri. La Floreşti femeia a ajuns însă după mai mulţi ani. În 1941, atunci când NKVD-ul îi căuta cu lumânarea pe aşa-zişii chiaburi, pe foştii membri ai partidelor existente în România interbelică şi pe intelectuali, ea era o fetiţă de 10 ani care locuia într-o casă simplă din satul Parcani, judeţul Soroca pe atunci. Trăia împreună cu părinţii şi fratele mai mic. Acum, din casa de odinioară au rămas doar ruine: pereţi gata să se prăbuşească şi iarbă crescută până la genunchi. Ultima oară, Elena Postolachi a vizitat locul în care a copilărit mai bine de 10 ani în urmă. Împrejurimile le recunoaşte însă cu greu.

Îşi aminteşte însă foarte bine noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Se crăpa de ziuă atunci când agenţii NKVD au bătut la uşă. Tatăl Elenei Postolachi era preot. Şi aşa cum în acele timpuri, NKVD-iştii îi vânau şi pe slujitorii bisericii, familia nu avea cum să scape de exil şi persecuţii. Tatăl femeii avea să fie împuşcat mai târziu, în GULAG. Pentru ceilalţi membri ai familiei, suferinţa abia începea. Ei au fost duşi iniţial în centrul satului, acolo unde, mânaţi de puştile militarilor, au mai venit câţiva oameni. Şi calvarul a continuat. Speriaţi, oamenii au fost duşi la gara din Floreşti, unde au fost ticsiţi în vagoane pentru vite. După un drum chinuitor, au ajuns în regiunea Tomsk din Rusia, unde au fost descărcaţi din vagoane. Totuşi, chiar şi în clipele cele mai grele, Elena Postolachi nu-şi pierdea speranţa. În timp ce unii deportaţi alegeau s-o ia de la capăt acolo, în Rusia, ea visa să se întoarcă acasă. Dar locurile natale le-a revăzut abia după 17 ani.

Menţionăm că numărul moldovenilor deportaţi în primul val diferă de la o sursă la alta. Astfel, între 22 şi 33 de mii de locuitori ai Basarabiei şi Bucovinei de Nord au fost ridicaţi şi duşi în Siberia şi Kazahstan la munci silnice.