Liviu Dragnea este unul dintre mulţii căpitani de judeţ sau, dacă preferaţi, baroni locali ai partidelor româneşti. Lansat în PD, a schimbat barca şi a trecut la PSD unde a văzut o ocazie mai bună de a se afirma. A urcat uşor-uşor spre vârful politicii, pe măsură de liderii PSD nu mai dădeau aceleaşi semne de forţă precum un Năstase sau un Iliescu.

Dl Dragnea nu a fost un politician local prost, după standardele româneşti. A menţinut puterea. Şi, deşi elita urbană din Bucureşti sau Cluj nu prea ştie, Teleorman nu a fost cel mai sărac judeţ din România. A fost printre cele mai puţin dezvoltate dar la nivelul veniturilor a stat ceva mai sus. Altfel spus a livrat ceva către alegători, probabil prin redistribuire de la bugetul central, iar concurenţii nu au putut convinge că pot mai mult.

Dar actualul preşedinte PSD a rămas până aproape de final un politician local ne-obişnuit cu rigorile politicii bucureştene. Se vede asta în interacţiunea cu presa. Obişnuit să acţioneze doar în umbră sau în medii controlate, Dragnea a reacţionat multă vreme ţâfnos la întrebările presei parlamentare.

Mai grav este însă că dlui Dragnea i-a lipsit mereu o perspectivă a interesului general. De la Iliescu la Ponta, preşedintele PSD a îndeplinit mereu un rol precis. Baronii locali se asigurau că atunci când plăcinta bugetului este împărţită o parte ajunge şi la alegătorii partidului. Asta ducea la interese contrarii şi putea dinamita economia. Rolul preşedintelui PSD a fost să se asigure că cineva lucrează şi pentru interesele comune ale partidului: să se câştige alegeri, să se aducă bani la buget. Preşedintele a fost mereu cel care reprezenta deal-ul făcut de partid cu naţiunea. Mai elegant, mai citit, mai puţin corupt (cu excepţia lui Năstase), mai plimbat prin afară, el a reprezentat frâna în calea acelor excese care ar fi putut deveni intolerabile.

Această separare de roluri în PSD i-a permis partidului să poată susţine o versiune a interesului naţional. Că versiunea aceasta e limitată şi coruptă este perfect adevărat. Dar cu ea PSD a contribuit la aderarea la UE şi NATO şi a câştigat aproape toate alegerile parlamentare.

Unul din motivele pentru care electoratul PSD este loial este că partidul este previzibil, nu va trece de la stânga la dreapta, nu va reforma statul din senin şi aşa mai departe.

Ei bine, Liviu Dragnea a rupt aceasta tradiţie. Iliescu a promis şi a livrat reforma lentă, Năstase a promis şi a livrat orientarea euro-atlantică, Geoană ştaif european, Ponta creştere economică şi abstinenţă în relaţia cu Justiţia. Dragnea continuă creşterea lui Victor Ponta, pe aceeaşi logică economică deşi este evident ca reţeta îşi va arăta odată şi odată limitele. În rest el nu mai livrează către societate ci doar către partid. Nu aduce voturi ci doar consumă. Secretul ascensiunii sale este în abilitatea de a negocia relaţii de putere în interior, nu de a aduce o contribuţie pozitivă. În plus, el trebuie să livreze mult aşteptata imunitate.

De aici încep problemele. Pentru că Dragnea nu poate livra imunitatea fără a aduce partidul în pragul colapsului. Şi nu tot partidul se teme în mod egal de DNA, unii ar vrea să mai stea o vreme la putere.

Iar abilitatea de a controla negocierea internă a fost zguduită de scandalul Grindeanu, precum de insistenţa şi eşecul de a ajunge premier.

Dar nimic nu este atât de simbolic precum sechestrul pus pe averea dlui Dragnea. La ce bun să fii corupt dacă rămâi fără avere. Desigur, toţi bănuim că există conturi în străinătate. Dar nu asta vor corupţii PSD. Ei vor să se bucure de avere acasă, liniştiţi, înconjuraţi de copii, nepoţi şi respectul comunităţii.

Desigur, dl Dragnea are în continuare acces la buget, deci la puterea reală. Dar el seamănă din ce în ce mai puţin cu un lider PSD şi din ce în ce mai mult cu un eşec al partidului.

Stiripesurse.ro