A susţinut permanent că Moldovei i-ar fi mai bine, dacă ar renunţa la tentativele de apropiere de România şi Uniunea Europeană (chiar dacă, în ultimele zile, a spus că doreşte relaţii bune cu UE şi cu „prietenii din România”) şi dacă ar adera la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Şi-a exprimat repetat admiraţia faţă de Putin şi a spus că şi-ar dori să fie un Putin al Moldovei. În ultima parte a campaniei electorale, a stârnit noi controverse prin propunerea de a înlocui în şcoli Istoria Românilor cu Istoria Republicii Moldova.

Bulgaria. Victoria generalului Rumen Radev, fost şef al Forţelor Aeriene, în alegerile prezidenţiale din Bulgaria întăreşte influenţa şi aşa puternică a Moscovei asupra ţării vecine. Spre deosebire de contracandidata sa proeuropeană, Ţeţka Ţaceva, reprezentanta partidului de centru-dreapta GERB, aflat la putere, Rumen Radev spune că vrea întărirea relaţiilor atât în interiorul UE, cât mai ales cu Rusia. 

Influenţa Rusiei în Bulgaria - ţară dependentă energetic de Moscova - se face simţită de multă vreme în politica de la Sofia şi a ieşit în evidenţă prin incidente precum cel din vară, prin disputele referitoare la propunerile României privind o forţa regională NATO la Marea Neagră. Atunci, premierul Boiko Borisov şi preşedintele Rosen Plevneliev au avut, de la o zi la alta, poziţii contrare faţă de propunerea României, în condiţiile în care ambii reprezentau GERB. 

În alegerile de duminică, ce au vizat înlocuirea lui Plevneliev cu un nou şef al statului, candidată proeuropeană a GERB, Ţaceva, s-a poziţionat clar prooccidental. Câştigătorul Radev, deşi declarativ e favorabil unui echilibru în relaţiile Rusia-Bulgaria-UE, este explicit favorabil unor relaţii mai strânse cu Rusia. El afirmă că întărirea acestor relaţii nu reprezintă un pas înapoi în raport cu valorile euroatlantice şi chiar pledează pentru ridicarea sancţiunilor impuse de UE Rusiei, sancţiuni ce se resimt, de altfel, în economia Bulgariei.

Preşedintele Bulgariei este o funcţie mai degrabă simbolică. Dar premierul Borisov a declarat că şi-ar da demisia şi ar cere alegeri generale anticipate în cazul în care candidata partidului său pierde alegerile prezidenţiale, lucru ce ar complica şi mai mult situaţia politică de la sud de Dunăre.

Serbia. Această ţară „a deportat un grup de ruşi suspecţi de implicare în tentativa de lovitură de stat" şi de asasinare a preşedintelui din Muntenegru, pentru a instala la putere un partid prorus, anunţa o ştire de vineri a The Guardian, informaţie dezminţită oficial de autorităţile de la Belgrad. Din informaţiile sursei citate, deportarea s-ar fi petrecut în urma intervenţiei directe a şefului consiliului de securitate al Rusiei, Nikolai Patruşev. În acelaşi timp, arată articolul menţionat, autorităţile sârbe au sugerat că s-ar fi urmărit şi asasinarea premierului sârb Aleksandar Vucic.

Ştirea este relevantă pentru influenţa majoră pe care Rusia o are în jocurile de putere de la Belgrad. 

Preşedintele Serbiei este, ca şi în Bulgaria, o funcţie mai degrabă simbolică. Dar ea este ocupată acum de Tomislav Nikolic, un fost membru de seamă al mişcării Radicale, care s-a înfipt în structurile de putere în epoca Milosevic şi a războiului din Bosnia. Nikolic a fost ales preşedinte în urma cu patru ani, când se despărţise, deja, de Radicali şi abordase o atitudine de apropiere puternică faţă de UE, cu care Serbia poarta negocieri de aderare. Dar, în octombrie a.c., Nikolic a criticat extrem de dur cerinţele UE faţă de Serbia, tot atunci el mulţumind deschis Rusiei, pentru că susţinea interesele naţionale ale ţării sale.

Mult mai importantă, în Serbia, este funcţia de şef al guvernului. Acesta este, în prezent, Aleksandar Vucic, reprezentând acelaşi Partid Progresiv, care l-a propulsat pe Nikolic la preşedinţie. Vucic a câştigat alegerile în primăvară cu mesaje favorabile unei integrări europene mai rapide. Dar imediat după câştigarea alegerilor a vizitat Moscova, iar câteva luni mai târziu nu formase încă guvernul, lăsând de înţeles că este supus presiunilor ruse şi stârnind speculaţii că ar aştepta unda verde de la Kremlin.

În august, vicepreşedintele american Joe Biden a vizitat Serbia, dar impactul nu s-a văzut imediat. Ce s-a văzut a fost, două luni mai târziu, scandalul tentativei de asasinare a liderului din Muntenegru şi, mai nou, povestea presupusului plan de asasinare a lui Vucic, în contextul presiunilor ruse asupra ţării vecine.

Şi Serbia e puternic dependenta de Rusia din punct de vedere economic. Un singur exemplu: compania petrolieră de stat, NIS (echivalent al Petrom) a fost cumpărată de Gazprom.

În plus, la fel ca şi în Bulgaria, opinia publică e puternic prorusă.

Ungaria. La sfârşitul lunii octombrie, Ungaria a avut o reacţie extrem de dură la adresa Rusiei după ce televiziunea de stat de la Moscova a prezentat revolta antisovietică din 1956 într-un mod "degradant". Incidentul este însă o excepţie în relaţiile dintre cele două ţări, relaţii care s-au încălzit în ultimii ani, sub guvernul Viktor Orban. 

La doar două săptămâni după incidentul referitor la momentul 1956, RT - principala voce internaţională a presei controlate de Kremlin - prezintă extrem de favorabil criticile lui Orban la adresa "non-democraţiei liberale" din Vest, căreia victoria lui Donald Trump, în alegerile din SUA, i-ar fi pus cruce. După cum notează chiar RT, premierul ungar nu doar că a fost ostil multor politici comunitare, dar „a şi cerut refacerea legăturilor UE cu Rusia, calificând sancţiunile Bruxelles-ului împotriva Rusiei drept dăunătoare pentru Europa şi lipsite de sens ca mijloc de presiune asupra Moscovei".

Orban a înscris Ungaria pe un curs de coliziune cu UE şi chiar NATO în ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia, el pledând deseori pentru ridicarea sancţiunilor impuse Rusiei după anexarea ilegala a Crimeii. Mai mult, şi Orban joacă pe cartea rusă în energie, el dorind să construiască noi reactoare la centrala nucleară de la Paks cu o companie rusă.

Cehia şi Slovacia. Cele două ţări din centrul Europei au la conducere lideri puternic proruşi, care însă nu au reuşit să orienteze total statele către o schimbare totală de viziune. Preşedintele ceh Milos Zeman este un populist de stânga cu simpatii clare pro-Kremlin, pe care nu se sfieşte să le menţioneze când apar chestiuni delicate. În 2015, când şi-a anunţat intenţia de a merge la Moscova pentru parada de Ziua Victoriei, ambasadorul SUA a spus că ar fi o mişcare "ciudată", iar Zeman l-a declarat persona nona grata la reşedinţa sa oficială. Zeman a pledat deseori pentru ridicarea sancţiunilor economice impuse Rusiei şi este singurul lider dintr-o ţară NATO care neagă prezenţa militară rusă în Ucraina.

Robert Fico, premierul Slovaciei, favorizează relaţiile cu Rusia. El a denunţat permanent sancţiunile europene la adresa Moscovei ca fiind „lipsite de sens" şi a spus că sunt o tragedie pentru economia ţării sale. Cu o lună în urma, Fico a criticat Ucraina, despre care a spus că face mai puţin decât Rusia pentru a pune capăt conflictului din zona Donbas, în ciuda faptului că separatiştii susţinuţi şi finanţaţi de Kremlin sunt încă în regiunea ucraineană.

Pe ce aliaţi se mai bazează România în zonă? România a rămas una dintre puţinele ţări din zona unde liderii politici refuză să adopte o politică prorusă. În jurul său au mai rămas puţine astfel de state. Polonia e cel mai puternic aliat regional, iar România cooperează puternic cu regimul de la Varşovia în plan politic şi militar.

Turcia a fost un alt aliat care a susţinut până în această vară crearea unui „cordon sanitar" în jurul Rusiei la Marea Neagră, dar tentativa de lovitură de stat din vară a schimbat radical orientarea Ankarei. Erdogan se află într-un adevărat război al nervilor cu SUA şi UE şi a demarat încălzirea relaţiilor cu Rusia.

În aceste condiţii, pentru România e critic sprijinul din partea SUA pentru a rezista în acest veritabil cleşte rusesc din regiune. Politica externă a SUA ar putea însă înregistra unele modificări esenţiale după ce alegerile prezidenţiale de săptămâna trecută au fost câştigate de Donald Trump, cel care a condiţionat în campania electorală solidaritatea SUA pentru aliaţii din NATO de îndeplinirea criteriului alocărilor bugetare pentru apărare. Primele semnale privind noua politică externă a SUA vor veni odată cu propunerile preşedintelui ales pentru posturile - cheie din Executiv, respectiv secretarul de Stat şi secretarul Apărării.