Primul tur al alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova a făcut să curgă multă cerneală la Bucureşti şi a stârnit mari emoţii în studiourile româneşti de televiziune. Acestea creşteau în intensitate cu fiecare comunicat al Comisiei Electorale Centrale. „Vom avea sau nu norocul unui al doilea tur?“, se întrebau susţinătorii unionişti de la Vest de Prut, scrie jurnalistul român Ştefan Popescu

Bucurie mare după miezul nopţii, când numărătoarea arată clar că Igor Dodon, candidatul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova, nu va avea un rezultat care să îi permită câştigarea alegerilor prezidenţiale din primul tur. Aşa privim noi, cei de la Bucureşti, „fraţii mai mari“, ceea ce se întâmplă la Chişinău. Pentru noi, lucrurile se rezumă între Est şi Vest, între parcursul european, chiar euro-atlantic, al Republicii Moldova şi cel euro-asiatic, alături de Rusia. Or, votul din 30 octombrie nu a avut decât parţial o conotaţie geopolitică, atât de dragă nouă, celor de la Bucureşti. A fost îndeosebi un vot-protest, într-o ţară aflată aproape în faliment.

Desigur, clivajele geopolitice traversează Republica Moldova, însă problemele sociale sunt mult mai mari. Republica Moldova este o ţară din care în fiecare an se expatriază un procent din populaţie. Diaspora moldovenească a ajuns undeva la 800.000 de suflete. Un copil din cinci trăieşte în grija rudelor sau a vecinilor. Peste 30% din populaţie se află la limita subzistenţei. Tinerii nu au aproape niciun viitor. Cu toate acestea, ţara numără 75 de milionari în dolari, cu o avere însumată la peste opt miliarde de dolari, în condiţiile în care PIB nu depăşeşte 6,5 miliarde de dolari.

Primele patru averi depăşesc un miliard de euro fiecare. Republica Moldova este un stat captiv, o mare „spălătorie de bani“, după cum atesta şi ultimul mare scandal de la sfârşitul lunii septembrie, în care 15 magistraţi au fost arestaţi sub acuzaţia de reciclare a 20 de miliarde de dolari.

Statul captiv. Vorbim de structuri mafiote care fac din Republica Moldova un stat captiv. Aceste structuri şi oligarhii care le susţin reprezintă primii adversari ai Republicii Moldova, abia apoi urmează „adversarii geopolitici“. Este bine că cel puţin un candidat ajuns în turul al doilea, Maia Sandu, a arătat spre oligarhi ca fiind principalii adversari. Interesele acestora nu sunt nicidecum legate de drumul către Est sau Vest, ci de menţinerea Moldovei într-o zonă gri, din care să-şi conducă nestingheriţi afacerile. Până nu dispar aceste reţele mafiote nu se poate vorbi de vreun parcurs al Republicii Moldova.

De la această perspectivă trebuie să pornească orice abordare românească, fără a abandona dorinţa, cât se poate de legitimă, de a avea interlocutori favorabili la Chişinău. Dar afirmaţiile de genul „candidatul X va însemna un parcurs sigur european“ sau „unirea cu România este ultimul lucru care îi mai rămâne Republicii Moldova în condiţiile în care nu îi mai rămâne nimic“ reprezintă doar praf în ochii unor naivi, fără a mai aduce în discuţie şi problema Transnistriei. Pe cei care nu cred îi invit să facă o plimbare la aşa-numita piaţă de vechituri din faţa gării din Chişinău şi să stea de vorbă cu oamenii de acolo. Din păcate, mulţi strategi de la Bucureşti ai politicii faţă de Moldova, inclusiv analişti, au preferat, din diverse motive, să devină avocaţii unor corupţi îmbrăcaţi în haine proeuropene, doar agitând spectrul pericolului rusesc decât pe cel al statului captiv. Este cu atât mai îmbucurător că peisajul electoral şi contextul internaţional i-a obligat să o descopere pe Maia Sandu…

Ruptura de trecut. Nimeni – nici Bucureştiul, nici Bruxelles-ul şi, fără să greşesc, nici chiar Moscova – nu îşi va asuma un stat în faliment. Că vor exista tendinţe de la Răsărit ale instrumentării Republicii Moldova ca simplu pion într-un context mai larg, aceasta este cu totul altceva. Contextul economic şi geopolitic îi condamnă însă pe toţi actorii cu interese în Republica Moldova la pragmatism. De acelaşi pragmatism ar trebui să dea dovadă toate forţele politice de la Chişinău, dacă vor să mai aibă un stat cât de cât viabil.

Viitorul preşedinte al Republicii Moldova va fi preşedintele ultimei şanse, iar voturile din diaspora ar trebui să dea de gândit tuturor politicienilor din mica republică dintre Prut şi Nistru: nici măcar alegătorii cu rezidenţă în Federaţia Rusă (în jur de 4.400 din cei aproximativ 300.000) sau în România (în jur de 9.900 din circa 100.000 cu drept de vot) nu s-au mai prezentat la vot, ceea ce arată o diasporă care nu mai mizează pe viitorul ţării de origine. De altfel, remitenţele atât de preţioase sunt în scădere accelerată, semn şi al faptului (dincolo de contextul economic din ţările de rezidenţă) că „basarabenii“ plecaţi la muncă în străinătate îşi proiectează viitorul în afara ţării natale.

Alegerile prezidenţiale din 13 noiembrie trebuie să ducă la o ruptură totală cu trecutul, dacă se doreşte ca cetăţenii Republicii Moldova să mai aibă un viitor în propria lor ţară.

Ştefan Popescu