Sunt lucruri despre care nu se poate spune la un moment dat nimic din foarte multe motive. Dar uneori subiectele nu pot fi ocolite deoarece ţin de actualitatea imediată, de proximitatea geografică sau de intimitatea pe care am întreţinut-o mereu cu ele şi atunci înaltul oficial care se adreseaza opiniei publice nu poate spune decât că lucrurile acestea sunt „importante”. Şi o spune cu aerul că vorbele sale sunt bine încărcate de sens. Preşedintele Iohannis ne-a oferit vineri o excelentă ilustrare. După vizita la Bucureşti a Federicăi Mogherini, comisarul european însărcinat cu afacerile externe, preşedintele a dat o declaraţie de presă în care a precizat care au fost subiectele abordate cu predilecţie: Siria şi Republica Moldova. Despre Siria a spus: „Abordarea diplomatică este, cu siguranţă, importantă şi, chiar dacă în acest moment discuţiile între SUA şi Rusia au intrat puţin într-un blocaj în ce priveşte Siria, Uniunea Europeană vrea să se implice, vrea să fie un partener care facilitează şi participă la aceste discuţii”. Iar apoi răspunzând la întrebări a adăugat: „Da, România este una din puţinele ţări care mai are personal la ambasadă în Siria. Nu o să fim noi cei mai importanţi parteneri la masa negocierilor, dar suntem importanţi în zonă, fiindcă România cu Siria are, în mod tradiţional, legături care au fost foarte profunde şi, în baza acestor legături, noi avem, în continuare, câteva contacte, care, după părerea noastră, sunt importante pentru a merge pe calea diplomatică”.

Cât priveşte Moldova, subiectul este, pesemne, şi mai greu de expus public dacă luăm în considerare gradele de comparaţie utilizate: „În ce priveşte Moldova, în mod natural, tema a fost de mare interes pentru amândoi, fiindcă Moldova, pentru noi, este extrem de importantă, dar şi pentru Uniunea Europeană. Moldova, fiind în zona de est, de asemenea, e foarte importantă”.

Or, dacă nu putem spune mare lucru despre subiectele abordate, ne putem întreba care a fost în cele din urmă „importanţa” şi rostul acestei vizite. Să observăm mai întâi că protocolul şi solemnităţile ceremoniale reuşesc să inspire un sentiment de autoritate chiar şi observatorilor celor mai cinici şi mai dezinhibaţi. Faptul că a fost primită la Cotroceni ca un şef de stat are darul să înalţe statura Federicăi Mogherini şi nu atât în folosul ei personal, cât al Comisiei Europene.

După Brexit, principala preocupare a diriguitorilor de facto ai Uniunii a fost nu atât Marea Britanie, care avea timp să mai aştepte, ci celălalte ţări membre, în tentativa de a preveni sau de a stopa mişcările centrifuge. Autoritatea Comisiei trebuia să fie restaurată şi dacă se poate întărită, dar fără să se modifice ceva. Principalul mesaj, strecurat abil printre rânduri, încât să nu pară ostentativ, a fost că Uniunea are toate instrumentele necesare pentru a face faţă crizelor şi că prin urmare nu ar fi necesară nicio reformă instituţională. De altfel Federica Mogherini a spus la rândul ei exact acelaşi lucru cu referire, de astă dată, la criza migraţiei şi la problemele externe. Suntem siguri că mesajul a avut parte la Bucureşti de o bună receptivitate, dacă ne gândim mai ales la premierul Dacian Cioloş, un fost membru al Comisiei de la Bruxelles şi care spunea după o reuniune cu şefa guvernului de la Varşovia că nu este de acord cu modificarea tratatelor şi cu diminuarea rolului pe care îl joacă Comisia.

Dar declaraţiile nu sunt suficiente, ele trebuie însoţite de gesturi simbolice aşa cum a fost această vizită menită, probabil, în primul rând să consolideze rolul pe care îl are Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi implicit rolul Comisiei.

Desigur unele lucruri s-au discutat, deşi ele erau reglate dinainte, aşa cum a fost de pildă angajamentul formulat de preşedintele Klaus Iohannis ca România să nu se amestece în niciun fel în alegerile de la Chişinău şi să lase lucrurile în voia lor. Iar în schimbul acestui angajament, Federica Mogherini i-a concedat preşedintelui Iohannis că preocuparea sa pentru Republica Moldova este „legitimă”. Să ne amintim însă că ambasadorul SUA la Chişinău spusese ceva mai demult că „Moldova nu e România”, atenţionând Bucureştiul să nu intervină în competiţia electorală, fapt care ne îndreptăţeşte să credem că asistăm la o înţelegere ruso-americană la care Berlinul sau Parisul nu au avut nimic de obiectat. Am înţeles astfel că rolul Înaltului Reprezentat al UE este acela de a recapitula problemele delicate, consolidându-şi în acelaşi timp prestigiul sau măcar încercând să sporească aparenţa propriei însemnătăţi. Iar în cele din urmă am putea spune că am asistat la o vizită importantă măcar pentru că ne ajută să sesizăm mijloacele prin care UE caută să înfrunte crizele şi care par deocamdată o pură butaforie.