De acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte. 2015 nu este doar un an pierdut, ratat, o buclă din care Moldova pare că nu poate să mai iasă. Este anul aflat sub semnul „furtului secolului”, adică a jefuirii prin operaţiuni frauduloase a trei bănci, de Economii, Unibank şi Banca Socială, de circa un miliard de dolari, sub privirile îngăduitoare ale Băncii Naţionale, Ministerului de Finanţe, Procuraturii Generale, Consiliului Naţional Anticorupţie (CNA, un fel de PNA de la Bucureşti, din perioada Adrian Năstase), Serviciului de Informaţii şi Securitate (SIS). 2015 a fost anul în care controversatul oligarh Vlad Plahotniuc a devenit brandul internaţional al Republicii Moldova, fiind identificat în tot mai multe cancelarii drept sursă a răului. Dar 2015 este şi anul încolţirii mugurilor speranţei că societatea civilă se trezeşte la viaţă, că scena politică evoluează nu doar în rău ci şi în bine, că pe piaţa publică îşi fac apariţia personalităţi necompromise, figuri noi, carismatice, în jurul cărora s-ar putea construi o alternativă la actualele partide politice.

După o campanie electorală tensionată, rezultatul alegerilor parlamentare de la 30 noiembrie 2014, a fost surprinzător în condiţiile în care nemulţumirea populaţiei faţă de clasa politică atinsese cote alarmante. Scrutinul a fost câştigat de Partidul Socialiştilor (PSRM) cu 20,5 % (25 mandate), imediat în spatele lui situându-se Partidul Liberal Democrat (PLDM) – 20,1 % (23 mandate), Partidul Comuniştilor (PCRM) – 17,4 % (21 mandate), Partidul Democrat (PDM) – 15,8% (19) şi Partidul Liberal (PL) cu 9,6% şi 13 deputaţi. Calculul hârtiei indica o majoritate generoasă de 55 din 101 voturi, pentru o nouă coaliţie „pro-europeană”, între PLDM – PDM – PL, care fusese reeditată în mai multe ocazii în ultimii cinci ani.

Miliardul furat aruncă în aer „mămăliga”

De această dată, însă, dinamica a fost cu totul alta şi ea a fost dată de anunţarea publică a faptului că din băncile moldoveneşti a dispărut, nici mai mult nici mai puţin, de un miliard de dolari. Imediat leul moldovenesc s-a prăbuşit cu o treime, preţurile la produse au crescut pe măsură, rezultatul previzibil fiind sărăcirea dramatică a populaţiei. Potrivit cifrelor Băncii Mondiale, PIB-ul pe cap de locuitor a scăzut de la 2238 la 1740 $, Moldova consolidându-şi poziţia de cea mai săracă ţară din Europa. Sub presiunea opiniei publice, preşedintele Parlamentului Andrian Candu, a dat publicităţii raportul firmei Kroll care a investigat cazul. Acesta, însă, a fost recent infirmat de Procuratura Generală şi CNA, atunci când l-au trimis pe fostul premier Vlad Filat în judecată.

Cine a mizat pe faptul că „mămăliga” moldovenească nu explodează s-a înşelat. Măcar pe jumătate. În ciuda iernii, grupuri de câteva sute de tineri s-au coagulat mai întâi pe reţelele de socializare, pentru ca apoi să iasă în Piaţa Marii Adunări Naţionale. S-a constituit în grup de iniţiativă care va pune bazele Platformei Civice Demnitate şi Adevăr (PCDA). Prima manifestaţie importantă a avut loc la 22 februarie 2015, sub lozinca „Vrem leul înapoi!” Încă de la primul mare miting al PCDA s-a scandat pentru unirea cu România. Însă mesajul unionist a fost mai degrabă o diversiune care să obtureze principala revendicare a demonstranţilor, anume anchetarea jefuirii băncilor, tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi, pedepsirea lor şi recuperarea prejudiciului de 1 miliard de dolari. La mitingul din 8 aprilie s-au strâns în piaţă peste 20.000 de oameni. O lună mai târziu, la 3 mai, tot peste 20.000 de participanţi. Mitingurile împotriva actualei clase politice deveniseră deja un fenomen social. Destul de devreme, controversatul oligarh Vlad Plahotniuc, finanţatorul PDM, devine pentru mulţimea care protestează simbolul răului. Era şi reacţia mulţimii la manipularea presei controlată de oligarh împotriva PCDA. 

E drept că nici liderii Platformei nu au izbutit să transmită public un mesaj coerent. Clarificarea a venit abia cu ocazia mitingului de la 7 iunie, când PL aflat în campanie electorală la Chişinău a încercat să confişte mitingul PCDA la care oamenii cereau anchetarea furtului de un miliard de dolari, transformându-l într-unul de susţinere a candidaturii lui Dorin Chirtoacă, nepotul liderului PL, Mihai Ghimpu, care concura pentru un nou mandat de primar al Chişinăului. Rezultatul a fost dramatic: mii de oameni au început să strige „ruşine!” către Chirtoacă şi Ghimpu. Maşini şi autobuze au intrat în piaţă, cu steaguri şi afişe care sporeau confuzia, în vreme ce Ghimpu a afirmat că manifestanţii care nu-l susţin pe nepotul Chirtoacă sunt „agenţii Moscovei”. Mesajul a fost imediat preluat de alţi lideri liberali care au decretat că cei din PCDA „sunt cu Putin”.

La 6 septembrie, în centrul Chişinăului s-au organizat două mitinguri, unul de peste 50.000, în PMAN, de către platformă, unde se vorbea doar româneşte, cel de-al doilea miting, al rusofonilor, conduşi de fostul comunist Grigore Petrenco, în faţa Academiei de Ştiinţe, care aduna câteva sute de oameni. S-a inoculat temerea că cele două demonstraţii s-ar putea ciocni. O manipulare evidentă, ambele manifestaţii fiind împotriva clasei politice cleptocrate şi a oligarhului Plahotniuc. Că se cerea recuperarea miliardului furat era esenţial. Că asta se face în limba rusă sau în română era secundar. Maxim 30 de manifestanţi, conduşi de Petrenco, s-au oprit la reşedinţa lui Plahotniuc, unde au fost asaltaţi de circa 80-100 de poliţişti, inclusiv trupe speciale. Epilogul la această istorie: Petrenco şi alţi câţiva lideri ai manifestaţiei din faţa casei lui Plahotniuc, se află de câteva luni în închisoare. Semn că oligarhul, despre care se afirmă că ar controla justiţia din Moldova, se teme de demonstranţi şi încearcă să reteze din rădăcină orice protest care-l vizează direct. După marea demonstraţie din 6 septembrie, manifestanţii PCDA au ocupat piaţa, organizând o tabără de corturi. Ea va fi în scurt timp dublată de o altă tabără de corturi aşezată câteva sute de metri mai încolo, în faţa Parlamentului, de partidele considerate pro-ruseşti, PSRM şi Partidul Nostru al primarului de Bălţi, nu mai puţin conversatul Renato Usatîi. Dacă tabăra platformei foloseşte exclusiv limba română, în discursuri, afişe, lozinci, mitingurile organizate de Igor Dodon şi Usatîi sunt bilingve. În materie de cereri, socialiştii preiau neabătut agenda platformei. De la primul miting din februarie, şi până în septembrie, revendicările au evoluat şi ele, de la anchetarea furtului miliardului de dolari şi schimbarea conducătorilor instituţiilor responsabile cu supravegherea şi controlul băncilor, demisia procurorului general, a şefului CNA a şefului SIS. 

Lipsa de reacţie a puterii de la Chişinău care n-a fost impresionată de cel mai mare val protestatar din ultimele două decenii, a radicalizat mulţimea care în septembrie cerea demisia guvernului în frunte cu premierul, demisia preşedintelui Nicolae Timofti şi declanşarea procedurii alegerilor anticipate. Un nou miting, la 4 octombrie, a confirmat capacitatea societăţii civile de a mobiliza zeci de mii de oameni la proteste, ale căror graniţe au depăşit Chişinăul, răspândindu-se în întreaga ţară. Acum, s-a reiterat pericolul scăpării de sub control a demonstranţilor, presa controlată de oligarh fluturând ameninţarea repetării scenariul de la 7 aprilie 2009. Pericolul cel mai mare, care era vehiculat public, îl reprezenta o evoluţie după un scenariu ucrainean, de care se temea întreaga societate. Tensiunea socială s-a tot acumulat şi din cauza felului în care media controlată de oligarhul Plahotniuc reflecta demonstraţiile organizate de platformă, atacurile continui la adresa liderilor acesteia, în special calomniile împotriva lui Andrei Năstase, preşedintele Consiliului Marii Adunări Naţionale.

Zeci de mii de oameni în stradă reprezenta o mare presiune pe liderii coaliţiei de guvernare cărora li se cereau minime concesii. De aici şi nevoia unei supape care să reducă presiunea populară, măcar a inventării unui vinovat de serviciu.

Manipularea manifestanţilor prin introducerea temei unirii cu România, spargerea masei protestatarilor în românofoni şi rusofoni, ceea ce se va solda cu două demonstraţii în locul uneia singure, campania de diabolizare a PCDA practicată de media controlată de Plahotniuc, i-au permis coaliţiei „pro-europene” de la Chişinău să se menţină la putere în ciuda emoţiilor stârnite de uriaşele manifestaţii de protest, cele mai ample din ultimele două decenii. În lipsa unei reacţii decisive din partea puterii, platforma civică nu avea decât fie să se autodizolve, fie – sedusă de scorurile atribuite de sondajele de opinie – să se transforme în partid politic. Ceea ce s-a şi întâmplat. Câtă vreme întreaga maşinărie mediatică a lui Plahotniuc atacă noul partid şi pe liderul său, şansele acestei construcţii politice cresc. Principalul argument pentru o mare parte din opinia publică şi electoratul moldovean este că Andrei Năstase şi echipa sa nu pot fi cumpăraţi de oligarh. În condiţiile în care ultimul sondaj de opinie indică cel mai mare scor negativ la încredere (85% deloc şi 7% nu prea au) în dreptul lui Plahotniuc, delimitara de oligarh nu este doar un act de igienă publică, cât mai ales unul de inteligenţă politică.

Trei guverne şi multe alte scandaluri politice

Din punct de vedere politic, 2015 a fost un an de coşmar care a transformat Republica Moldova dintr-o „poveste de succes” într-un eşec al Parteneriatului Estic şi Politicii Europene de Vecinătate. Abia acum s-a văzut că „povestea de succes”, vândută la Bruxelles, Berlin, Paris, Washington sau Bucureşti era doar un ambalaj care acoperea destul de multă mizerie, absenţa unei voinţe ferme de a face reformele cerute de UE, şi mai ales respingerea oricărei tentative de a porni lupta împotriva marii corupţii.

Cum dintre partidele pro-europene, PLDM avea cel mai mare număr de voturi, funcţia de premier a mers la acest partid, iar cea de preşedinte al Parlamentului la PDM. Socoteală greşită din partea liderului liberal-democat Vlad Filat, care a uitat că Moldova este o republică parlamentară. De fapt, Filat n-a avut în mână nici o carte, pentru că numirea lui Iurie Leancă, premier aflat în funcţie la acea dată, era un exerciţiu impus.

Iurie Leancă este poate cel mai educat, cult, simpatic, empatic om politic de la Chişinău. Cu siguranţă este dacă nu singurul, unul dintre foarte puţinii politicieni moldoveni, cu care liderii occidentali au dialog. Cu certitudine a fost cel mai bun ministru de Externe din scurta istorie a Republicii Moldova. Ajuns premier la 31 mai 2013, ca o soluţie de compromis după scandalul Pădurea Domnească care a dus la ruperea coaliţiei de guvernare Alianţa pentru Integrare Europeană, Iurie Leancă a continuat, cu şi mai mult succes, să consolideze brandul Moldovei de „premiantul clasei Parteneriatului Estic”. Nu era doar o operaţiune de PR, guvernele Filat şi cel condus de Leancă au făcut reforme importante, paşi mari în apropierea Moldovei de Europa. Însă, reformele – atâtea câte au fost – nu au ajuns într-un punct de la care traiectoria europeană a Moldovei să devină ireversibilă.

La vârful PLDM orgoliul lezat al lui Filat, preşedintele celui mai important partid al coaliţiei pro-europene de la Chişinău pus în umbră de primul ministru, a generat o tensiune constantă în relaţia cu premierul Leancă. Cel care, în cele din urmă, a abandonat PLDM după ce nominalizat de preşedintele Nicolae Timofti pentru un nou mandat, a fost respins de Parlament, la 12 februarie 2015. Leancă şi-a înfiinţat o formaţiune politică creştin-democrată, Partidul Popular European din Moldova.

În fruntea guvernului a fost numit un obscur om de afaceri Chiril Gaburici, propulsat de PLDM, nici până astăzi nu este clar din ce motive. Era un fel de premier tehnocrat peste un guvern politic al unei coaliţii minoritare. Însă miniştrii săi erau controlaţi de liderii partidelor. La scurt timp după preluarea guvernului, o investigaţie jurnalistică a scos la iveală nereguli în actele şcolare ale premierului, mai precis absenţa diplomei de bacalaureat. Însă nu acest amănunt a pus capăt scurtei cariere politice a lui Gaburici. Fatal i-a fost faptul că, la 6 iunie, a cerut demisia întregii conduceri a Procuraturii Generale şi Băncii Naţionale, acuzate că au tolerat furtul miliardului de dolari din băncile moldoveneşti. 

Într-o scrisoare adresată lui Timofti şi lui Candu, premierul Gaburici anunţa că dacă nu i se dă satisfacţie va demisiona: „Moldova este sugrumată de corupţie, sistemul financiar al acesteia sângerează. Iar preţul este plătit de fiecare cetăţean, mai puţin de către cei vinovaţi. În urma şedinţei de ieri a Comitetului Naţional pentru Stabilitate Financiară, am realizat că întregul sistem financiar al Republicii Moldova este sub asediu şi mai multe instituţii financiare sunt în pericol. Guvernul este lipsit de pârghii, iar instituţiile abilitate ezită să soluţioneze aceste probleme [...] Nu vreau să privesc pasiv cum grupuri de interese distrug ţara. Eu nu negociez cu nimeni bunăstarea şi viitorul copiilor noştri.” Patetismul scrisorii nu i-a impresionat pe preşedinţii ţării şi parlamentului şi nici pe liderii partidelor care au refuzat să-i schimbe pe procurorul general şi pe şeful Băncii Naţionale, astfel că la 12 iunie, Gaburici şi-a anunţat demisia. După care a refuzat să asigure până şi interimatul funcţiei de premier până la votarea unui nou guvern.

Când la 23 iulie, odată cu nominalizarea Maiei Sandu pentru funcţia de prim ministru se părea că în sfârşit pe uliţa Moldovei iese soarele, liderul liberalilor Mihai Ghimpu a acordat un interviu PROTV Chişinău în care practic a măturat pe jos cu aceasta, respingând categoric candidatura ei. Doamna Sandu, ministrul Educaţiei, cu o excelentă reputaţie profesională, graţie realizărilor semnificative în reformarea sistemului, avea şi o foarte bună imagine publică. Pe care n-a vrut s-o sacrifice pe altarul jocurilor politicianiste de la Chişinău, astfel încât a prezentat public mai multe condiţii pentru a accepta funcţia de premier (printre care schimbarea procurorului general şi a guvernatorului Băncii Naţionale). Cum PDM şi PL au anunţat că n-o votează pe Maia Sandu, PLDM a propus un alt candidat, pe Valeriu Streleţ, pentru funcţia de premier. Noul guvern a fost confirmat de parlament la 30 iulie.

Lunga criză politică de la Chişinău, controlul oligarhic tot mai evident asupra instituţiilor statului, lipsa reformelor au determinat instituţiile financiare internaţionale să suspende relaţiile cu Republica Moldova, blocând finanţările fără de care aceasta riscă să intre în colaps. Singură România, într-un joc politic neclar şi care a stârnit neîncredere la Bruxelles şi Washington, a promis vecinului de la Est un împrumut, din care o tranşă de 60 de milioane de euro, se afirmă că ar ajuta Moldova să traverseze iarna.

În condiţiile în care amploarea protestelor creştea iar situaţia economică se degrada, coaliţia a decis la 14 octombrie să-i ceară demisia procurorului general, una dintre cele mai importante solicitări venite din partea demonstranţilor. Însă, a doua zi, 15 octombrie, în prima zi a sesiunii parlamentare, procurorul general Corneliu Gurin, a venit în Parlament şi a cerut ridicare imunităţii preşedintelui PLDM, Vlad Filat. Parlamentul a votat cu o largă majoritate ridicarea imunităţii lui Filat acuzat de devalizarea Băncii de Economii. Un sfârşit trist dar previzibil pentru poate cel mai talentat om politic moldovean. Declinul său începuse cu ceva timp în urmă, în primăvara 2013, odată ce Curtea Constituţională stabilise strania interdicţie pentru Filat de a mai ocupa fotoliul de premier. Cum premierul Streleţ a fost decent şi nu s-a dezis de fostul său şef de partid, Filat, cel care l-a susţinut politic şi l-a promovat în funcţia de premier, şi a preferat să lase justiţia să-şi spună cuvântul, PDM, alături de comunişti şi socialişti a votat la 29 octombrie o moţiune de cenzură care a dat jos guvernul.

De vreme ce Bruxelles-ul dar şi Bucureştiul declarau că pentru a reluarea ajutoarelor financiare către Republica Moldova aşteaptă formarea unui guvern pro-european, PDM a încercat destructurarea facţiunii PLDM din Parlament, iar când a devenit limpede că a eşuat a anunţat negocieri cu PLDM, care însă condiţionează participarea la guvernare de depolitizarea unor instituţii, schimbarea din funcţie a procurorului general şi a procurorului anti-corupţie, consideraţi oamenii lui Plahotniuc. Atât PL cât mai ales PDM au respins categoric condiţiile PLDM.

Nu poate fi o întâmplare faptul că guvernele Gaburici şi Streleţ au picat la incitarea PDM-lui controlat de Plahotniuc atunci când au cerut schimbarea procurorului general şi a celui anticorupţie. De asemenea, Maia Sandu nominalizată pentru funcţia de premier a fost rejectată de PDM şi PL tot din cauza cererii de a înlocui conducerea parchetului general şi a celui anticorupţie. Şefii celor două instituţii sunt consideraţi oameni loiali lui Plahotniuc, prin intermediul cărora controversatul oligarh controlează justiţia din Republica Moldova.

Plahotniuc prim ministru

În ciuda faptului că în vară Plahotniuc s-a retras din parlament iar la 15 octombrie, cu ocazia ridicării imunităţii lui Filat, s-a autosuspendat din funcţia de prim-vicepreşedinte al PDM, cu ocazia consultărilor delegaţiei democrate cu preşedintele Timofti, de la 14 decembrie, Marian Lupu l-a propus pe finanţatorul PDM, pentru funcţia de premier. Discuţia a fost extrem de tensionată. A doua zi, preşedintele PDM, Lupu, a ieşit cu un interviu la infotag.md în care-l ameninţă pe Timofti cu demiterea: „noi am discutat cu preşedintele şi există această presiune pe el, ea este vizibilă, eu pe domnul Timofti niciodată nu l-am văzut în starea asta de surescitare şi e extrem de vizibil că cineva îl presează în mod inacceptabil, sper că nu îl şi şantajează, Doamne fereşte! …. Urmează să vedem în ce măsură preşedintele Timofti este captiv, cum cei care îl presează au luat în captivitate instituţia prezidenţială, pentru că deja discutăm inclusiv de o problemă de securitate naţională”.

Pentru prima dată, în aproape 4 ani de mandat, preşedintele Timofti a răspuns printr-un comunicat ferm în care respinge categoric insinuările lui Marian Lupu şi spune că la discuţiile de la 14 decembrie, PDM a insistat ca şeful statului să-l desemneze pe Plahotniuc pentru funcţia de prim ministru. Timofti s-a întâlnit cu ambasadorii occidentali cărora li s-a plâns de ameninţările dinspre PDM.

La rândul ei, presa de la Chişinău a început să speculeze afirmând că Timofti ar fi şantajat de Plahotniuc cu dosare împotriva fiilor săi, pentru a-l obliga să accepte nominalizarea dorită de PDM. Răspunsul lui Timofti a fost nominalizarea lui Ion Sturza, fost om politic moldovean, retras de mulţi ani cu afaceri la Bucureşti, unde a colaborat cu Dinu Patriciu.

Reacţia lui Plahotniuc n-a întârziat. Atacurile împotriva lui Timofti s-au concertat, Curtea Constituţională a fost sesizată şi a răspuns imediat că preşedintele e obligată să ţină seama de majoritatea creată în parlament, care poate fi oricând cumpărată şi modificată. Un alt front a fost deschis în parlament, unde un număr de deputaţi ameninţă cu începerea procedurii de demitere a preşedintelui Timofti.

Ca lucrurile să fie clare, controversat oligarh a postat pe reţelele de socializare, la 21 decembrie, decizia de a reveni în politica activă, anunţând că va „participa în mod direct la formarea majorităţii parlamentare”. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, trei zile mai târziu, 14 deputaţi comunişti anunţând demisia şi trecerea la o Platformă social-democrată înfiinţată de oligarh. Era, cum avea să scrie Plahotniuc pe reţelele de socializare: „un pas important pentru consolidarea unei majorităţi parlamentare solide” (postare 24 decembrie).

PCRM – implozie controlată

Orice analiză, fie şi superficială a evoluţiilor politice de la Chişinău în 2015, ar aşeza în fruntea listei de evenimente cu impact major, disoluţia PCRM, partid care a dominat multă vreme scena politică de la Chişinău. Fără dizolvarea controlată a PCRM, multe din jocurile politice din 2015, începând cu votarea cabinetului Gaburici, realegerea lui Chirtoacă la Primăria Chişinăului şi terminând cu tentativa lui Plahotniuc de a-şi confecţiona o majoritate în parlament, n-ar fi fost posibile. Numărul de mandate al comuniştilor a scăzut constant: 71 mandate de deputat (2001), 56 (2005), 60 (aprilie 2009), 48 (iulie 2009), 42 (2010) şi 21 (2014). După plecarea celor 14 deputaţi la platforma social-democrată, PCRM condus de Vladimir Voronin mai are doar 7 deputaţi. Din marele partid care domina scena politică a mai rămas o umbră. Cu mai puţin de doi ani în urmă, PCRM se contura ca învingător în alegerile parlamentare.

Cum a ajuns PCRM cel mai mare şi puternic partid de altădată, o umbră anemică astăzi? O întâlnire care n-a avut loc se pare că a pecetluit soarta comuniştilor moldoveni. La 21 mai 2014, în biroul din Chişinău al omului de afaceri Emmanuil Grinshpun, preşedintele Congresului evreiesc din Moldova, un miliardar rus, Oleg Boiko, şeful Finstar Financial Group l-a aşteptat pe Voronin. Liderul comuniştilor a venit cu maşina până în faţa clădirii, a stat câteva minute fără să coboare, după care a demarat, fără să se uite în spate. Cu Boiko, Voronin ar fi trebuit să bată palma pe condiţiile negociate la Moscova, de Mark Tkaciuk, ideologul comuniştilor moldoveni pentru a primi ajutorul Rusiei în campania electorală care se apropia. Două erau chestiunile fundamentale: campania electorală se purta sub semnul lozincii luptei împotriva oligarhilor şi aderarea Moldovei la Uniunea Euro-Asiatică. În aceeaşi seară, Voronin a acordat un interviu canalului Moldova 1, ocazie cu care a declarat că ţara sa nu poate adera la Uniunea Euro-Asiatică pentru că aceasta nu există. Mai mult, a reluat teza favorită cu mielul blând care suge la două oi. Iar se sucise Voronin, după ce câţiva ani subliniase necesitatea reorientării Moldovei spre Răsărit şi aderării la Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

A doua zi, 22 mai, Tkaciuk a adresat o scrisoare membrilor Comitetului Politic Executiv al PCRM în care insista asupra faptului că fără susţinerea Moscovei şansele comuniştilor moldoveni în alegeri se subţiază. Într-un gest plin de dramatism, Tkaciuk a anunţat că-şi depune mandatul de deputat. Abia la 6 iunie, ideologul comuniştilor a organizat o conferinţă de presă în care a dat vina pentru situaţia din PCRM pe Plahotniuc care l-ar fi cumpărat pe Voronin şi ar fi pregătit o coaliţie între comunişti şi democraţi. Grupul Tkaciuk împiedica această colaborare cu PDM, motiv pentru care Grigore Petrenco, Iurie Muntean, Alexandru Petkov, Zurab Todua, pe care presa îi numea „talibani” au fost înlăturaţi, primul pas fiind făcut la Plenara CC al PCRM din 7 iunie. După Plenară, conducerea PCRM a abandonat politica integrării Moldovei în Uniunea Euro-Asiatică şi tonul critic faţă de putere şi a revenit la o retorică echilibrat pro-europeană. În jurul lui Voronin s-a constituit atunci o altă echipă, în frunte cu Artur Reşetnikov, cea care a şi părăsit partidul la 21 decembrie 2015, aderând la Platforma social-democrată a lui Plahotniuc. Ce n-au înţeles atunci „talibanii comunişti” şi par să nu fi înţeles până astăzi, este faptul că reorientarea lui Voronin s-a produs nu atât din cauza valizelor cu dolari pe care cred ei că le-ar fi primit liderul comunist de la Plahotniuc, cât din cauza conflictului ruso-ucrainean care era într-o fază fierbinte. Anexarea Crimeii, parodia de referendum organizat acolo de ruşi în martie 2014, destabilizarea Donbass-ului în aprilie-mai 2015, lansarea proiectului Novorossia, au avut un impact major asupra lui Voronin. A fost un fel de „memorandum Kozak” ediţia 2014, care a provocat reorientarea liderului comunist spre Vest. Pentru un patriot moldovean cum se consideră Voronin prioritară era stabilitatea ţării şi evitarea unui scenariu de tip ucrainean.

La rândul lui, Kremlinul n-a regretat defecţiunea PCRM. Vladimir Putin n-avea încredere în Voronin şi a găsit repede în PSRM-ul condus de Igor Dodon şi Zinaida Greceanîi instrumentul ideal pentru promovarea intereselor Rusiei în Moldova. Diferite combinaţii ce au culminat cu scoaterea lui Renato Usatîi din cursa electorală au ridicat cota socialiştilor de la 1% la 21%, transformând partidul susţinut de Putin în învingătorul neaşteptat al alegerilor din 30 noiembrie 2014. Vanitatea liderului de la Kremlin, a cărui fotografie cu Greceanîi şi Dodon împânzise Republica Moldova, a fost satisfăcută.

Şi Bruxelles-ul era fericit pentru că se contura o majoritatea proeuropeană şi Moscova era mulţumită, socialiştii sprijiniţi de Kremlin se aflau pe primul loc. Din lider al opoziţiei, PCRM se transformă în „partid balama” gata să susţină un guvern proeuropean fără să primească nimic în schimb. Balamaua PCRM putea s-o potrivească un singur om, Plahotniuc.

Încolţirea preşedintelui Timofti

Ostilităţile au intrat în faza decisivă odată cu anunţul lui Plahotniuc – tot pe reţelele de socializare – că revine în politică. Textul este postat la 21 decembrie, la câteva zile după întâlnirea lui Timofti cu ambasadorii occidentali în care preşedintele s-a plâns de presiunile PDM. Plahotniuc spune că – la rândul lui – s-a întâlnit „cu mai mulţi parteneri externi, oficiali veniţi să discute situaţia politică din ţara noastră, dar şi membri ai corpului diplomatic” cărora le-a „prezentat soluţiile … [pentru scoaterea Moldovei din criză] şi am fost întrebat de ce nu mă implic în implementarea lor, dacă există astfel de situaţii. Am promis atunci că mă voi implica, iar acum a venit momentul să o fac. Începând de astăzi, revin în partid şi voi participa în mod direct la formarea majorităţii parlamentare care să asigure o guvernare stabilă şi care sper să reuşească să cumuleze voturile necesare pentru alegerea preşedintelui ţării în luna martie”. Primele acţiuni ale nou implicatului oligarh în politică au fost: lansarea Platformei social-democrate, cu cei 14 fugari comunişti şi crearea unui dispozitiv ofensiv împotriva preşedintelui Timofti, ultima redută în faţa ambiţiilor politice ale lui Plahotniuc.

Amorsarea bombei care trebuie să-l scoată din joc pe preşedinte are două etape. Prima a fost parcursă atunci când la secretariatul Parlamentului a fost înregistrată iniţiativa a 24 de deputaţi socialişti de destituire a preşedintelui Timofti. Pentru a porni procedura mai sunt necesare 10 semnături. Care se pot găsi uşor. Odată pornită procedura destituirii, Parlamentul se adresează Curţii Constituţionale care redactează o decizie în acest sens. Aceasta este mai apoi votată de plenul Parlamentului. Pentru destituirea preşedintelui sunt necesare 67 de voturi. În condiţiile în care Plahotniuc spune că ar controla 51 de deputaţi şi socialiştii au alţi 24, este probabil că suspendarea preşedintelui va fi adoptată dacă va fi supusă votului.

A doua etapă s-a consumat prin obţinerea unei decizii a Curţii Constituţionale care să-l oblige pe preşedinte să execute ce vrea finanţatorul PDM-ului. Curtea Constituţională de la Chişinău este cunoscută pentru deciziile ei bizare, probă a unei bogate imaginaţii. De pildă, i-a interzis lui Filat să mai fie premier; a decis că declaraţia de independenţă este superioară Constituţiei Republicii Moldova; a declarat limba română limbă de stat deşi în Constituţie este menţinut articolul 13 în care se spune că limba de stat este limba moldovenească. Exact cum au prognozat analiştii de la Chişinău, Curtea Constituţională i-a dat câştig de cauză lui Plahotniuc. Şi ca lucrurile să fie cât mai repede clarificate, un judecător al curţii, Alexandru Tănase a explicat decizia pe blogul personal, înainte de redactarea ei de către judecători. 

După ce-şi face concetăţenii proşti pentru că ar crede în horoscop şi afirmă despre moldoveni că oricum aparţin unei societăţi „rudimentare”, judecătorul care pretinde că vorbeşte „într-o română uşor mai elevată” clarifică obscurităţile Constituţiei: „Partidul care câştigă în rezultatul [sic!] alegerilor parlamentare o majoritatea [sic!] ce îi permite să formeze un guvern, sau o coaliţie care formează o majoritate, propune Preşedintelui numele Prim-ministrului”. Numai că majoritatea constituită în parlament nu reflectă rezultatul alegerilor ci nivelul corupţiei politicienilor care pot fi şantajaţi, cumpăraţi, manipulaţi astfel încât să formeze majorităţi fără nici o legătură cu voinţa alegătorilor.

Clarificările judecătorului Tănase trebuiau să pregătească cea de a doua nominalizare a preşedintelui Timofti. Nu era un secret pentru nimeni că Ion Sturza n-avea nici o şansă să fie votat în Parlament. De altfel, tratamentul la care a fost supusă echipa Sturza în şedinţa din 4 ianuarie probează faptul că în Moldova nu mai sunt respectate nici măcar formal instituţiile şi procedurile. Premierul desemnat n-a fost lăsat să-şi prezinte programul de guvernare, preşedintele Candu constatând că sunt prezenţi în sală doar 47 de deputaţi din 101, boicotul însemnând că „tentativa este considerată eşuată, iar preşedintele [Timofti] trebuie să propună un nou candidat la funcţia de premier”. Evident, după reluarea consultării cu partidele politice şi ţinând seama de ultimele clarificări ale Curţii Constituţionale.

Dezamăgit, Sturza a predat mandatul preşedintelui şi a anunţat că se retrage din nou din viaţa politică. Nici măcar n-a apucat să iasă Sturza din parlament, că preşedintele PDM, Lupu, a şi anunţat că până la 11 ianuarie, Platforma social-democrată care astăzi numără 35 de deputaţi (20 de la PDM, 14 ex-PCRM, 1 ex-PLDM) va avea majoritatea simplă de 51 de voturi pentru a trece guvernul.

Ce urmează?

Tentativa PDM de a pune presiune pe preşedintele Timofti pare că l-a determinat să reziste pretenţiilor lui Plahotniuc. E deja o afacere personală, ceea ce face puţin probabilă acceptarea nominalizării controversatului oligarh pentru funcţia de premier. Mai multe probe par să indice aceasta: răspunsul ferm la acuzaţiile lui Lupu; întâlnirea cu ambasadorii occidentali, mesajul de anul nou adresat cetăţenilor Republicii Moldova, declaraţia de după întâlnirea din 5 ianuarie, cu liderii partidelor parlamentare cărora le-a acordat o săptămână pentru negocieri şi le-a cerut să ţină seama în formarea noii coaliţii de opţiunea proeuropeană a cetăţenilor iar candidaţii selectaţi pentru funcţia de prim ministru „să întrunească criteriile de integritate şi asupra lor să nu planeze suspiciuni de corupţie”. Pentru a respecta calendarul impus de legislaţia moldovenească, preşedintele Timofti ar trebui să nominalizeze un nou prim ministru până la 14 ianuarie, pentru ca acesta să aibă cele 15 zile prevăzute de lege pentru a forma guvernul şi a pregăti programul de guvernare. Ultima zi în care poate fi votat noul guvern este 29 ianuarie. În caz contrar, partidele vor intra în alegeri parlamentare anticipate. Ceea ce ar fi un dezastru pentru cele mai multe. 

Ultimul barometru al opiniei publice indică scoruri catastrofale pentru partidele aflate în Parlament. Conform sondajului realizat în luna noiembrie, pe primul loc s-ar afla Partidului Nostru (Renato Usatîi) cu 16%, urmat de un partid care încă nu există, Platforma Dreptate şi Adevăr, organizatoarea protestelor (Andrei Năstase) cu 12%, PSRM (Igor Dodon) – 10%, PCRM (V. Voronin) – 7 %; PPEM (Iurie Leancă) – 7%; PDM (Lupu-Plahotniuc) – 6 %, PL (M. Ghimpu) – 5 %. În aceste condiţii este greu de crezut că cei care ocupă astăzi fotoliile de deputat se vor grăbi să renunţe la privilegiile pe care le oferă statutul de parlamentar şi vor vota împotriva nominalizării preşedintelui şi pentru anticipate. În aceste condiţii, decisivă este decizia preşedintelui Timofti, pentru că cel nominalizat va avea infinit şanse mai mari să obţină votul necesar în Parlament. Cu condiţia ca Platforma social-democrată a lui Plahotniuc să nu securizeze 51 de voturi în Parlament, aşa cum a promis Lupu.

Preşedintele va lua decizia în funcţie şi de alţi doi factori: hotărârea Curţii Constituţionale, care va fi în curând publicată cu toate detaliile juridice şi poziţia cancelariilor occidentale exprimată de ambasadorii lor acreditaţi la Chişinău. Multe abuzuri ale elitei politice din Moldova au fost blocate de ambasadorii vestici de-a lungul timpului. Sunt câteva semnale, cele mai importante din partea ambasadorului SUA, că nici de această dată derapajele nu vor fi tolerate şi toate aceste ieşiri în decor vor fi decontate. Nici nu va fi greu, de vreme ce instituţiile de stat din Chişinău şi-au atenţionat în ultimele zile angajaţii că banii de salarii se termină peste două luni.

Într-un scenariu A, dacă majoritatea construită în jurul PDM, anunţată de Lupu, nu este sigură, Timofti poate să nominalizeze un politician sau un tehnocrat, cu profilul lui Sturza, pe Maia Sandu de pildă, pentru că va obţine voturile. Deputaţii o vor vota doar ca să nu plece acasă. În acest caz, s-ar putea croi un guvern de felul celor ale Alianţei pentru Integrare Europeană, cu un premier propus formal de PLDM, partidul care a luat cele mai multe voturi dintre partidele proeuropene la alegerile din 30 noiembrie 2014.

Însă, în scenariul B, dacă Plahotniuc controlează 51 de deputaţi, ceea ce e posibil şi chiar probabil să se întâmple, preşedintele are în faţă trei variante. Timofti se poate preda lui Plahotniuc şi-l numeşte prim ministru pe controversatul oligarh, aşa cum i-au cerut liderii PDM la întâlnirea din 14 decembrie. Asta în cazul în care Plahotniuc însuşi nu s-a răzgândit (ceea ce e posibil), înţelegând că ambiţia de a fi premier ar putea să-i fie fatală. Numai că numirea lui Plahotniuc ar putea să declanşeze ample proteste de stradă, ceea ce ar putea arunca Moldova în haos. A doua variantă: preşedintele acceptă candidatul Platformei social-democrate, altul decât Plahotniuc şi-l desemnează pentru fotoliul de premier. Leancă sau Candu ar putea fi două nume. Mai sunt şi altele. Viitorul guvern va fi sprijinit de o coaliţie formată din Platforma social-democrată, liberalii lui Ghimpu şi grupul deputaţilor neafiliaţi. Ar fi o soluţie mediocră, dar care măcar ar mai salva ceva din obrazul instituţiei prezidenţiale, putând fi prezentată public ca o variantă pragmatică şi în acelaşi timp decentă de depăşire a crizei. 

A treia variantă în cadrul scenariului B: Dacă Timofti vrea să intre ca un erou tragic în cărţile de istorie, el decide să înceapă asanarea scenei politice de la Chişinău, pornind un conflict cu majoritatea controlată de Plahotniuc. În acest caz preşedintele numeşte un candidat cu profil exemplar, în contrast cu media politicienilor de astăzi din Moldova, şi-şi asumă riscul suspendării. Nicolae Timofti ar obţine o notă mare la impresie artistică, însă riscă escaladarea crizei politice. În această variantă, Timofti este suspendat, Candu devine preşedinte interimar şi-l nominalizează pe Plahotniuc sau pe cineva agreat de el pentru funcţia de premier. Noua majoritate controlată de Plahotniuc va încerca să dea primul ministru, preşedintele parlamentului şi preşedintele republicii. Nici măcar această soluţie nu poate dura, pentru că sub presiunea protestelor de stradă care se vor radicaliza va fi greu de menţinut coaliţia care să asigure susţinerea parlamentară a unui guvern controlat de Plahotniuc şi mai ales va fi dificil de negociat o majoritate de 3/5 (61 de voturi din 101) care să aleagă preşedintele republicii.

Cea mai bună soluţie în această situaţie (nu este total exclusă, dar deocamdată pare puţin probabilă), ar fi varianta în care intervin decisiv cancelariile occidentale prin ambasadele de la Chişinău în sprijinul lui Timofti, susţinătorilor lui Plahotniuc li se atrage atenţia că-şi asumă riscul intrării Moldovei în colaps financiar şi sub presiunea diplomaţilor străini se agreează o formulă de guvernare cu o mare coaliţie PLDM, PDM şi cei 14 foşti comunişti, adunaţi în Platforma social-democrată, PL şi deputaţii neafiliaţi (total 71 deputaţi), ce susţine un guvern (politic sau tehnocrat) care să înceapă reforme pentru a debloca ajutoarele externe fără de care Moldova nu poate supravieţui. Nu există pericolul ca eşecul acestei coaliţii să crească procentele socialiştilor, singurul partid parlamentar rămas în opoziţie (PCRM nu mai contează). Între Dodon şi Usatîi se duce în aceste luni o competiţie subterană foarte dură pentru statutul de lider al opoziţiei. Primarul din Bălţi pare a fi cel mai de viitor politician din Moldova, cel mai talentat, carismatic şi populist. Renato Usatîi este mult mai bine echipat ca să devină liderul opoziţiei şi să câştige disputa pentru electoratul nostalgic şi rusofon vizat şi de Dodon. Deci, argumentul că lăsat singur în opoziţie Dodon va creşte şi va câştiga o copleşitoare majoritate în Parlament, aşa cum a făcut Voronin în 2001 (71 de mandate), e o vinovată fantezie, nimic mai mult. Dacă se va crea, această mare coaliţie ar putea alege viitorul preşedinte la sfârşitul lunii martie, când se încheie mandatul lui Nicolae Timofti. Însă, doar sub presiunea constantă a ambasadelor străine de la Chişinău coaliţia va putea rezista iar guvernul începe reformele. Ele ar trebui să debuteze cu scoaterea Justiţiei de sub controlul lui Plahotniuc, prin înlocuirea procurorului general şi a celui anticorupţie, reconstruirea din temelii a partidelor politice prin modificare legii de finanţare a acestora şi demararea unei reale campanii împotriva marii corupţiei.

Cât despre alegerile anticipate, în acest moment ele sunt puţin probabile pentru că deputaţii nu doresc să plece acasă după doar un an de mandat, fără nici o perspectivă de a rămâne în jocul politic. Astăzi, anticipatele ar avantaja, potrivit sondajelor, partidul lui Renato Usatîi, şi Platforma Demnitate şi Adevăr, o mişcare civică care abia acum se constituie în partid politic. Cu siguranţă şi viitoarea formaţiune politică abia anunţată de Maia Sandu, Partidul Acţiune şi Solidaritate, va obţine un scor bun, numai că are nevoie de timp pentru a se organiza. Anticipatele care în acest moment par improbabile, ar putea deveni nu doar probabile ci şi dezirabile spre sfârşitul primăverii sau în toamnă, în cazul în care politicienii de la Chişinău se reuşesc să creeze o coaliţie politică funcţională şi să aleagă viitorul preşedinte al republicii.