România trebuie să fie atentă, empatică, să acţioneze în interesul cetăţenilor, nu al puterii de la Chişinău. Urgenţa cea mare a basarabenilor azi e să-şi smulgă statul din captivitatea oligarhiei, să învingă marea corupţie.
„Statul sunt eu!“, ar spune oligarhul Vlad Plahotniuc, aidoma lui Ludovic al XIV-lea, numai că declaraţia aceasta nu are nimic din strălucirea Regelui Soare, iar autorul ei, la Chişinău, obişnuieşte să opereze în catacombe, nu în văzul lumii. Când iese la lumină e timid, incoerent şi, deşi îi place să-şi etaleze o alură sportivă, nu face un pas fără bodyguarzi. Aşa a ieşit, păzit de gărzi de corp înarmate cu arme de foc şi umbrele antiglonţ, şi la mitingul din 13 ianuarie, organizat pe banii lui, în scuarul din faţa Operei din Chişinău. A spus câteva propoziţii despre „linişte“ şi „prosperitate“ în faţa unui public timorat şi s-a retras grabnic în umbră, acolo unde se simte în largul lui. Eminenţa cenuşie, „prinţul tenebrelor“ a încercat să ajungă premier şi mulţi s-au întrebat de ce? Nu se mulţumeşte cu faptul că oricum controlează tot ce mişcă în Republica Moldova?... Se pare că nu. Plahotniuc vrea să-i fie recunoscută, oficializată „captura“, aşa cum îşi doreşte şi Putin cu Crimeea, vrea să devină frecventabil, vrea să-i oblige pe şefii de stat şi primii miniştri să dea mâna cu el, să nu-l mai poată evita.
Nu a reuşit. Occidentul a spus nu prin gura lui Nicolae Timofti, preşedintele Republicii Moldova, pe care oligarhul îl presează, şantajându-i familia. În cele din urmă, „Plaha“ şi-a impus omul la guvern. Un „guvern din umbră“, ca şi patronul său (a nu se confunda cu popularul talk-show Cabinetul din umbră al lui Val Butnaru de la Chişinău), votat hoţeşte în parlament, pe 20 ianuarie seara, într-o şedinţă de 30 de minute, fără prezentarea programului de guvernare, fără întrebări şi răspunsuri, departe de ochii presei şi ai opiniei publice. Într-un fel, era în propria logică: un guvern susţinut de o „majoritate parlamentară absolută“, confecţionată prin corupere şi şantaj, transgresând ideologii şi apartenenţe de partid... În aceeaşi seară, aproape de miezul nopţii, membrii noului Executiv au depus jurământul în faţa preşedintelui Timofti. Şi ceremonia aceasta a semănat mai degrabă cu ritualul unei secte secrete decât cu un eveniment public de importanţă naţională.
Manevra laşă a puterii a mobilizat mii de protestatari, care au încercat să pătrundă în clădirea Legislativului pentru a împiedica votarea Guvernului Pavel Filip. Scenele de busculadă între manifestanţi şi forţele de ordine mi-au amintit revolta populară de la Belgrad, din octombrie 2000, care a condus la răsturnarea lui Miloşevici. Alţi observatori au făcut trimitere la secvenţele violente din aprilie 2009 – evenimente pe care actuala putere, pseudo-europeană, a preferat să nu le elucideze, pentru a-şi asigura serviciile sistemului creat sub fostul regim Voronin.
Statul captiv sau „ocupaţie“ fără ocupanţi
Înaintea oricăror conjecturi, e important să definim esenţa regimului politic de la Chişinău: vorbim despre un stat captiv, cu instituţii de drept şi reglementare care răspund unui centru ocult de comandă, mai exact, unei persoane fără funcţii în stat, care nu a fost votată, a cărei autoritate nu este fixată nicăieri – nici în Constituţie, nici în legile ţării. Noutatea acestui tip de regim, numit convenţional „oligarhic“, rezidă în faptul că este un produs sută la sută moldovenesc şi universal în acelaşi timp. „Moldovenesc“, pentru că aici nu mai e cazul să evocăm ocupaţia străină (pentru prima dată în ultimii 200 de ani!), chiar dacă influenţa Rusiei este menţinută prin acest regim oligarhic. Şi este un produs „universal“ pentru că expune o crestomaţie a metehnelor umane, un sistem de înfeudare a conştiinţei şi libertăţii individului, construit pe corupţie, intimidare şi mai ales pe complicitate. Întinzi un deget şi el îţi ia toată mâna, te înghite, te face integral dependent. Au contribuit la perpetuarea şi extinderea lui deopotrivă moldovenii etnici români şi moldovenii alogeni, care şi-au imaginat că te poţi face „om“ pe scurtătură, minţind, mituind, eludând legea, participând la scheme criminale. De parcă subit ar fi uitat noţiunea de bine şi rău, de parcă nici n-ar fi trecut prin şcoală... Vicii umane, vechi de când lumea, exploatate cu cerbicie de cel pe care ai consimţit să-l serveşti în schimbul unor privilegii, funcţii şi „oportunităţi“. În Moldova i se spune „Plahotniuc“. În alte ţări, pe alte meridiane poartă nume diferite. Cele trei cetăţenii pe care le deţine oligarhul de la Chişinău – una în Moldova, alta în România (sub identitate diferită, Vlad Ulinici) şi, se pare, o a treia în Federaţia Rusă – vin să confirme, ironic, această entitate proteică.
Geopolitica împotriva democraţiei
În pofida imensului său handicap de legitimitate, cancelariile occidentale au salutat, chiar dacă fără entuziasm, „instalarea unui guvern la Chişinău după o lungă criză politică“. Această atitudine de conformism a Occidentului faţă de un regim pe care absoluta majoritate a cetăţenilor îl repudiază produce o mare dezamăgire. Circa 80% dintre moldoveni îşi doresc alegeri anticipate, după un an de proteste nonstop pe care puterea le-a ignorat arogant şi cinic, neacceptând nicio revendicare, nicio demisie. Cu toate acestea, Vestul a preferat să acorde o şansă guvernanţilor de la Chişinău, pentru a păstra stabilitatea şi a nu admite revanşa forţelor proruseşti.
„Dacă sacrifici democraţia de dragul stabilităţii, în scurt timp vei constata că ai pierdut şi democraţia, şi stabilitatea“ – declara pe bună dreptate Maia Sandu a doua zi după învestirea Guvernului Filip. Tare aş vrea ca această sentinţă a fostului ministru al Educaţiei – politicianul care conduce în topul încrederii în rândurile electoratului proeuropean din Moldova – să fi fost auzită la Washington, Bruxelles şi la Bucureşti. Mai ales la Bucureşti, de unde a venit, aparent, un mesaj cordial pentru noul cabinet, instalat prin fraudă.
Adevărul este că, susţinând regimul Plahotniuc – omul cu acest nume este cel mai detestat politician basarabean, o demonstrează toate sondajele de opinie –, Bucureştiul îi îndepărtează pe moldoveni de România, îi înstrăinează de idealul Unirii. Nu ştiu dacă obţine în contrapartidă un „naţionalism civic moldovenesc“, cum ar zice Armand Goşu (eu aş spune un „patriotism civic...“), pentru că Moldova nu-şi reneagă originile româneşti. Dar alimentează un profund sentiment de nedumerire şi tristeţe. Oficialităţile de la Bucureşti au ignorat mult timp mişcarea protestatară, s-au făcut că nu există sau nu au ştiut cum să o califice. Din inerţie, din cauza unor clişee de percepţie, alteori din interes – presa a relatat despre unele „relaţii vinovate“ dintre oligarhul de la Chişinău şi anumite personaje cu greutate de la Bucureşti, o mezalianţă despre care a vorbit recent şi Traian Băsescu.
România trebuie să fie atentă, empatică, să acţioneze în interesul cetăţenilor, nu al puterii de la Chişinău. Şi urgenţa cea mare a basarabenilor azi e să-şi smulgă statul din captivitatea oligarhiei, să învingă marea corupţie. Fără exigenţe, fără o campanie de tip DNA în Moldova, toate investiţiile sunt degeaba, se vor topi ca apa în nisip. Bursierii basarabeni nu se vor întoarce acasă, nu vom avea gazoducturi, poduri şi reţele electrice care să ne unească, cetăţenia română va fi ca şi până acum folosită mai mult pentru a pleca în Vest, decât pentru a pune umărul la cauza naţională. Nu suspendarea acordării cetăţeniei române, ci schimbarea realităţilor din Moldova îi va determina pe basarabeni să nu-şi părăsească vetrele. Nu poţi gândi aşa, in abstracto, proiecte unioniste, dacă nu ai viziune şi abordări realiste, dacă nu iei în considerare necazurile moldovenilor, sărăcia şi disperarea lor, nedreptatea cumplită în care trăiesc. De ce, bunăoară, „prietenul Românei“, Vlad Plahotniuc, nu restituie Televiziunea Română, pe care a acaparat-o încă sub regimul Voronin? De ce dubla sa identitate nu şi-a găsit încadrarea juridică într-o instanţă din România, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Valeriu Gumă, fost parlamentar şi coleg al său de Partid Democrat, condamnat la Bucureşti la patru ani cu executare pentru dare de mită?...
O „revoluţie impură” în Moldova?
Nu cred că Platforma DA şi alte grupări civice şi politice noi de centru-dreapta sunt fericite că au fost nevoite să formeze în aceste zile un torent protestatar comun cu proruşii Dodon şi Usatîi, radicalizându-se (blocând arterele de acces în Chişinău, lansând apeluri la nesupunere civică). Delimitările ideologice vor fi necesare, chiar obligatorii, mai ales în perspectiva alegerilor anticipate. Numai că, mai devreme, o asemenea fuziune „împotriva naturii“ s-a făcut în parlament între liberalii „unionişti“ ai lui Ghimpu, moldoveniştii ipocriţi de la PD şi românofobii declaraţi ai lui Voronin, deghizaţi în social-democraţi. I-a reunit Plahotniuc şi pe unii, şi pe alţii: pe cei din parlament în numele slujirii intereselor sale, iar pe cei din stradă împotriva sa – dincolo de ideologii şi vectori geopolitici. Am dori, desigur, să avem la Chişinău un protest proeuropean pur, o revoluţie antioligarhică ferită de interferenţe dubioase, dar mi-e teamă că acest lucru este imposibil, după ce politicienii de la guvernare au prădat Moldova, echivalând integrarea europeană (pe care au clamat-o electoral) cu oligarhia şi corupţia, refuzând să pună în aplicare Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană.
„Soluţia pentru Republica Moldova nu este azi în PMAN, ci la Iaşi şi Bucureşti, unde se sărbătoreşte Unirea Principatelor“, scria duminică pe Facebook un cunoscut analist politic basarabean. Cu tot respectul, trebuie să-l contrazic. Fără oamenii care protestează de un an împotriva regimului oligarhic, antieuropean şi antiromânesc în esenţa lui, idealul naţional nu poate fi înfăptuit. România este aşteptată în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău.