Cum a fost posibil ca o mare coaliţie confecţionată prin şantaj şi corupţie să susţină până-n pânzele albe desemnarea pentru funcţia de prim-ministru a politicianului cu cea mai mică cotă de încredere (2% în noiembrie 2015, la o marjă de eroare de ±3%) şi cea mai negativă imagine publică - Vladimir Plahotniuc?
 
Cum a fost posibil ca, după aproape şapte ani de mari victorii ale „vectorului eu­ro­pean“, Republica Moldova să ajungă în ma­rasm moral, în pragul colapsului fi­nan­ciar, într-o criză politică fără precedent, schimbând cinci premieri într-un an şi într-o situaţie socială dra­matică, generată de o să­ră­cire a populaţiei com­pa­ra­bilă cu cea de după pră­bu­şirea Uniunii So­vie­ti­ce?
 
Oare cum mai funcţionează un stat în care 88% din populaţie consideră că di­rec­ţia în care acesta se în­dreaptă este una greşită şi doar 8% crede că aceasta este bună? Pentru comparaţie, după prima guvernare comunistă, 41% con­sidera că direcţia este greşită, iar după nouă ani de administraţie Voronin, în oc­tombrie 2008, doar 51% credea că drumul nu e cel bun.
 
Cum a fost posibil ca încrederea în guvern după două mandate ale comunistului Vo­ronin să fie de 34% (în martie 2009), iar după aproape şapte ani de guvernare eu­ro­peană încrederea să se prăbuşească la 7%, potrivit ultimului Barometru de opinie publică, din noiembrie 2015?
 
Cum a fost posibilă prăbuşirea încrederii în parlament, de la 34% (februarie 2005), după un prim mandat al comuniştilor, şi 41% (martie 2009), după opt ani de gu­ver­nare comunistă, la 6%, cât este astăzi?
 
Cum este posibil ca percepţia cetăţenilor moldoveni asupra justiţiei să fi fost mai pozitivă după opt ani de regim comunist (37% - octombrie 2008) decât este astăzi, du­pă şase ani de guverne proeuropene (12% - noiembrie 2015)?
 
Cum este posibil ca încrederea în pro­cu­ratură să fie atât de scăzută, încât într-o ţa­ră cu o corupţie endemică, cum este Re­pu­blica Moldova, firavele ac­ţiuni de an­ti­corupţie să fie considerate de 45% din populaţie reglări de conturi între clanurile oligarhice sau o imitare a reformelor, ce­ea ce va agrava şi mai mult situaţia din ţară, de 22% din populaţie?
 
Cum este posibil ca, după peste şase ani de „mari pro­grese“ pe „drumul către Europa“, procentul celor care se doresc în Uni­unea Vamală Rusia-Belarus-Ka­zah­stan, care numai un exemplu de succes nu este, a ajuns mai mare decât al celor care vor aderarea Republicii Moldova la Uni­unea Europeană?
 
Cum este posibil ca, după 200 de ani de la anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru, Bu­cureştiul, prin politica de acordare a cetăţeniei, să contribuie la reducerea nu­mărului de etnici români, care, înarmaţi cu paşaport european, iau drumul Ves­tu­lui, de unde nu se mai întorc, pentru că nu au la ce, realizând astfel visul ţarului Alexandru al III-lea şi al lui Stalin de a modifica structura etnică a provinciei?
 
Cum a fost posibil ca o mare coaliţie con­fecţionată prin şantaj şi corupţie să sus­ţină până-n pânzele albe desemnarea pen­tru funcţia de prim-ministru a poli­ti­cia­nu­lui c­u cea mai mică cotă de încredere (2% în noiembrie 2015, la o marjă de eroare de ±3%) şi cea mai negativă imagine publică, Vlad Plahotniuc?
 
Cum a fost posibil ca, în media româneşti, oligarhul Plahotniuc să fie prezentat ca o victimă a lui Filat sau a lui Ţopa, ca un proeuropean sincer, ale cărui singure probleme sunt de imagine?
 
Cum este posibil ca nimeni să nu vor­beas­că despre faptul că aceleaşi companii off­-shore din Scoţia care au fost implicate în atacurile raider asupra băncilor din Mol­do­va din perioada 2011-2012, al căror beneficiar a fost - potrivit Înaltei Curţi de Justiţie de la Londra - Plahotniuc, sunt im­plicate şi în schema fraudării miliardului de dolari, care a declanşat manifestaţiile de protest de la Chişinău?
 
Cum este posibil să fie trecută sub tăcere informaţia potrivit căreia aceleaşi com­panii off-shore scoţiene sunt implicate şi în spălarea a 20 de miliarde de dolari din Ru­sia, printr-o bancă din Moldova, cu spri­jinul judecătorilor din Moldova, bani care au ajuns în SUA?
 
Cum este posibil ca, potrivit unor co­men­tatori de la Bucureşti, lumea criminală la putere şi corupţia endemică să fie rea în Ucraina şi bună în Moldova, ba chiar o garanţie a orientării spre Vest a acesteia?
 
Cum a fost posibil ca demnitari de cel mai înalt rang de la Bucureşti să considere fi­gurile cele mai controversate şi cu ima­ginea cea mai proastă de la Chişinău drept interlocutori favoriţi?
 
Cum este posibil ca România, cel mai im­portant partener al Moldovei, în apro­pie­rea de UE, să nu-şi articuleze o reacţie ca­re să ţină seama şi de sensibilităţile opiniei publice din ţara vecină?
 
Cum este posibil ca, după un sfert de veac de fiinţare, ambasadele străine să fie cea mai importantă redută în calea derapajelor politice ale premiantei clasei Par­te­ne­ria­tului Estic?