Nu ştiu dacă mă mai auzi, dar astăzi simt nevoia să îţi scriu. Eu sunt Victoria, dar prietenii îmi spun Vica, m-am născut în 1993, la Chişinău, doar că azi nu doar Chişinăul e departe de mine, dar şi tu eşti.

În ziua în care m-am născut, într-o biată maternitate din sectorul Râşcani, Moldova era deja un stat independent (la prima vedere). Pentru părinţii mei, acea zi a fost cea mai frumoasă zi din viaţa lor. Nu ştiau că urmează ani buni în care vor mânca doar macaroane şi tot ce se poate mai ieftin, mai accesibil sau de la bunica din colete, pentru că bani erau puţini.

Mama şi tata s-au întâlnit la o şcoală profesională din Rezina, unde pe vremea aia mulţi încercau să-şi croiască un drum în viaţă. Mama învăţa să croiască haine, tata să lucreze lemnul. Totul părea destul de simplu la acel moment. Au întemeiat o familie, tata i-a promis că va continua să studieze, nu va rămâne neşcolită. Da, s-a ţinut de cuvânt, dar cu ce preţ? Erau tineri şi niciodată nu s-au gândit că îşi vor trăi viaţa la distanţă.

Probabil cel mai mare noroc al părinţilor mei a fost cămeruţa de cămin pe care o primise tata lucrând în construcţii. Ei bine, trei oameni în aproximativ 20 metri pătraţi însemna ceva, iar atunci când copiii cresc mari, spaţiul devine tot mai mic. Aşadar, în anul 2000 sau 2001, din necesitatea de a trăi într-un apartament, tata a decis că trebuie să se ducă la muncă în afară. Uite aşa, dragă Moldova, ai început să destrami o familie! Desigur, acest pas implica şi resurse financiare pe care familia noastră nu le avea, iar împrumutul de la rude, cunoscuţi, prieteni a fost indispensabil. În felul acesta în luna februarie 2002, eram la Gara Centrală privindu-l pe tata cum urca în autocarul care pleca spre Bucureşti, de unde urma să zboare spre Lisabona. Cu lacrimi în ochi şi durere în suflet a început viaţa în care tata venea acasă o dată în an, sau chiar mai rar. Aşa am crescut eu alături de mama, iar cu tata la telefon (încă nu aveam computere şi nici skype). Nu o să uit niciodată momentul în care, încercând să îl felicit cu ziua sa, am început să plâng şi tot ce am putut spune a fost „când o să vii acasă?”. Eram un copil şi nu îmi dădeam seama că era acolo pentru mine, pentru noi, doar că acest „noi” astăzi nu mai e la fel.

Au trecut ani, părinţii meu au reuşit să cumpere un apartament, cu preţul unor credite, împrumuturi şi cu preţul celor câţiva ani în care unica noastră sursă de produse alimentare era bunica, totul ca să scăpăm de datorii. Abia după doi ani l-am văzut din nou. Nu ştiu dacă îţi dai seama cât de mult suferă fiecare familie în care unul din membri e plecat departe, dar nu mai e la fel. Am văzut-o la părinţii mei, am văzut-o în jur, pentru că, dragă Moldova, sunt mulţi, foarte mulţi părinţi chemaţi de copii acasă cu lacrimi în ochi, sunt multe familii care se risipesc din cauza că $200 (în cazul în care eşti norocos) pe lună nu sunt destul. Pentru că gazul e scump, pentru că ajungi să achiţi 200 de lei pe lună pentru o ţeavă de energie termică care trece pe la tine prin casă, în condiţiile în care tu ai încălzire autonomă.

Dar uite, astăzi nu mai sunt nici eu acolo, am plecat, poate te-am trădat. Mai întâi în 2012 am trecut Prutul, pentru studii (Da, vream să ajung jurnalist! Pentru ce? Ca să fiu blocată în sedii de partid?). În 2015 am lăsat-o pe mama cu lacrimi în ochi, pentru a-mi crea un viitor acolo unde cel puţin o să-mi permit să zâmbesc cu adevărat fără să mă gândesc că a doua zi îmi dau întreg salariul pentru utilităţi, în speranţa că nu o să ajung să-mi dicteze cineva ce să scriu şi cum să mă exprim în spaţiul public.

Nu ştiu dacă eu te-am trădat pe tine sau tu pe mine, dar ce a fost atunci când l-ai determinat pe tata să plece, atunci când m-ai făcut să plâng în telefon pentru 8 lei pe minut, atunci când rareori mâncam ceva la şcoală. Ce este azi? Ce se întâmplă astăzi? Astăzi mi-ai arătat că am luat o decizie corectă, că nu ai loc pentru mine şi visele mele. Ai impresia că mie nu îmi pasă, că atunci când citesc ştirile şi mi se rupe inima totul e o vrăjeală.
Eu am lăsat-o cu tine pe mama, care se chinuie să facă un ban pentru a trăi decent, dar lăcomia celor din jur nu o lasă, pentru că atunci când ai agonisit un ban, apare indispensabil un parazit care îl vrea mult prea mult şi ştie cum să ţi-l ia. Cel puţin sunt norocoasă să am o mamă puternică, care a plâns, dar a acceptat, care luptă; dar există o limită pentru orice, iar limita aia e tot mai aproape.

Cum este mama mea, sunt multe mame, foarte multe. Ele plâng şi se resemnează cu faptul că odraslele lor au plecat. Aceste mame astăzi mai au puteri să muncească, dar ce o să le oferi tu când ele nu vor mai putea? Cum vor trăi ele cu cei 1000 de lei pe care îi oferi tu? Oare aceasta nu e trădare? Oare nu a fost trădare când tata a venit acasă şi a încercat să-şi găsească de muncă timp de un an, dar fără vreun rezultat? Nu mai există loc, au fost întrecute multe limite. Oamenii Moldovei nu mai pot să aştepte, nu mai au răbdare, nu mai au timp. Ei au încercat o dată în 2009, au încercat şi după, dar de câte ori crezi că vor încerca?

Dragă Moldova, cu lacrimi în ochi, îţi mulţumesc că exişti, că mi-ai dat un grai pe care îl iubesc, dar din păcate tu ai ajuns în mâini greşite, ai ajuns jertfa unor scheme meschine, lipsite de bun simţ şi responsabilitate. Da, noi i-am ales, dar oare ne-am gândit vreodată că dincolo de aceste chipuri se poate ascunde aşa ceva? Moldova, tu nu mai eşti a poporului, eşti a lor, dar lor nu le pasă de nimic, ei sunt capabili doar de nişte scheme murdare, de un joc vicios în care interesul lor este mai presus de orice.

Dragi moldoveni, vă urez putere să luptaţi şi să nu vă implicaţi în jocul politic de la Chişinău. Nu vă lăsaţi duşi de nas de cei 200 de lei pe care îi primiţi pentru a ieşi în stradă, o să vi-i reţină din salariu sau o să vă mărească factura. Tot nu veţi avea parte de ei, dar dacă o să vindeţi şi ultimul gram de libertate din voi, oare cu ce mai rămânem?

Oare cu ce mai rămânem? Oare ce mai lăsaţi şi oamenilor, domnilor deputaţi? Oare ce? Nu aveţi destul? Ce a mai rămas? Ce mai aveţi de luat de la acest popor? Pământul de sub picioare? Oare mai este al lor? Ce a mai rămas? Vă mai amintiţi versurile lui Vieru: „Străine pofte ne-au răpit/ Când via dulce, când ogorul,/ Dar nimeni nu a izbutit/ Din piept să smulgă Tricolorul.”? Ei bine, când unii spuneau că ai tăi îţi pot face mai mult rău decât un străin, se pare că au avut dreptate.

Cu durere în suflet,

Victoria!

Sursa: blogulluivica.com