Despre el se spune că a transformat o ţară întreagă în „spaţiul său de vânătoare”, într-o în plantaţie cu sute de mii de sclavi, că a reuşit să condimenteze toate acestea cu sosul „eurointegrării”, balansând între marile puteri ale lumii, că el a angajat cei mai buni consultanţi din diferite ţări, care îi spală imaginea în regim non-stop, a creat o versiune naţională a „Deep state”, devenind proprietarul Parlamentului, Guvernului, partidelor politice, Curţii Constituţionale şi al altor instanţe, al posturilor TV, băncilor, poliţiei, vămii, serviciilor speciale şi închisorilor, că el a săpat un tunel către noul său birou, că el construieşte „Casa Albă“ în Chişinău, cumpără lobby-iştii americani, congresmenii, senatorii şi oficialii europeni, etc., etc., etc.

Ne putem imagina cum toate aceste mesaje îi măgulesc orgoliul. E grozav să te simţi un mare dictator moldovean, să fii principala atracţie a ţării.

În realitate, Plahotniuc e un „dictatoriaş” lacom şi mizarabil, o parodie păcătoasă şi ridicolă a liderului care, la fel cum vampirii fug de lumina zilei, fuge de viaţa publică, care în fiecare zi de marţi o face pe secretarul general din biroul său politic, citind de pe prompter cu o voce ţipătoare banalităţi precum „astăzi am luat decizia cu privire la venirea primăverii” (aşa şi nu s-a învăţat să vorbească fără sufler şi să răspundă la întrebări, în ciuda tuturor eforturilor experţilor străini în domeniul comunicării).

Dumitru Ciubaşenko

Vedeţi continuarea articolului aici