De departe, anul politic 2017 în Republica Moldova a stat sub semnul coabitării atent coordonate dintre Partidul Democrat de gu­vernământ şi socialistul Igor Dodon (fost şi actual lider „de su­flet“ al PSRM), ales pre­şe­dinte prin fraudă în toam­na anului 2016. Primul an de mandat al lui Dodon ne-a oferit un răspuns edi­ficator la întrebarea de ce l-a preferat PD şi liderul său, oligarhul Vlad Pla­hot­niuc, pe Dodon preşedinte, şi nu pe Maia Sandu, pre­şedinta Partidului Acţiune şi Solidaritate (PAS) şi reprezentanta opo­ziţiei proeuropene şi antioligarhice, deşi în campanie PD declarase formal că o sus­ţine, retrăgându-şi propriul candidat, lip­sit de şanse.

Igor Dodon, „prezidentul“ maleabil

În campania electorală, Dodon umbla pe la toate posturile TV cu o hârtie pe care o bă­ga sub nas contracandidaţilor săi, ce­rân­du-le, mai cu seamă liderei PAS, să sem­neze că nu vor colabora cu Plahotniuc. Ajuns (un fel de) preşedinte, socialistul a făcut exact contrariul. Culmea docilităţii sale faţă de oligarh a fost schimbarea legii electorale în iulie 2017: PSRM a votat so­li­dar, alături de PD, pentru sistemul elec­toral mixt – reformă de care nu socialiştii, care conduc în sondaje, aveau nevoie, ci actuala guvernare.

În primul său an de mandat, Dodon a fă­cut opt vizite la Moscova, reuşind în cele din urmă să devină ciuca ironiilor pre­şe­dintelui Putin şi a presei ruseşti. A fost de mai multe ori în vacanţă cu familia, a vi­zitat Muntele Athos împreună cu o de­le­ga­ţie de socialişti îmbrăcaţi în treninguri al­be, ca heruvimii. A vânat şi a chefuit ală­turi de foşti deputaţi ruşi la reşedinţa prezidenţială de la Con­dri­ţa.

Urmându-şi agenda pro­ru­sească, Dodon s-a ilustrat ca apărător al se­­pa­ra­tis­mu­lui trans­nis­trean şi găgăuz, pledând pentru fe­de­ra­li­za­rea Re­pu­blicii Moldova. Ma­rele său eşec s-a numit re­la­ţia cu Bu­cureştiul şi Ki­e­vul, ca­pi­tale în care nu a fost in­vi­tat niciodată. Ar fi putut fi altfel? Dodon a declarat în re­pe­tate rânduri că Penin­sula Crimeea aparţine Ru­siei şi a proferat invective la adresa Ro­mâ­niei, ameninţând Bucureştiul cu re­cons­ti­tuirea „Moldovei Mari“ după o hartă din secolul XVIII, pe care i-a dăruit-o Putin, şi a cerut interzicerea unionismului în Re­pu­blica Moldova.

Dodon şi-a uitat promisiunile din cam­panie legate de lupta anticorupţie şi, ca să-şi mai ţină faţa de opozant al re­gi­mului, s-a împotrivit numirii unor mi­niştri propuşi de PD. Ca urmare, Curtea Constituţională „a constatat cir­cum­stan­ţele care justifică interimatul funcţiei de preşedinte“, astfel încât Dodon a fost sus­pendat provizoriu de trei ori, pe 17 oc­tom­brie 2017 şi pe 2 şi 5 ianuarie 2018, pentru ca noii miniştri să-şi poată intra în pâine. Ordinul de numire a acestora a fost sem­nat de preşedintele parlamentului, Adrian Candu. După care lui Dodon i s-a per­mis... să simtă din nou pământul sub pi­cioare.

Manevrele guvernării Plahotniuc

S-ar putea spune că, prin suspendările succesive ale lui Dodon, guvernarea de la Chişinău demonstrează o lipsă de respect pentru funcţia în care s-a cocoţat so­cia­lis­tul. Altfel pur şi simplu nu-l ajuta pe Do­don să devină preşedinte şi ar fi fost sin­ceră în elanul ei proeuropean. Dar nu e. După cum nici Dodon nu se grăbeşte să-şi tragă pe trup cămaşa martiriului, intrând, de pildă, într-o totală... grevă pre­zi­den­ţială, împingând lucrurile spre un refe­ren­dum de demitere a sa, cu care s-a mai în­tâmplat să ispitească puterea la adăpostul popularităţii lui în sondaje. Cred că şi-a dorit, uneori, cu ardoare să fie suspendat, precum în cazul legii de combatere a pro­pagandei ruseşti, pe care a refuzat să o pro­mulge, ca să nu-l supere pe Putin. A pro­mulgat-o în locul său acelaşi spicher Can­du. Totuşi, s-ar putea ca problema de­miterii lui Dodon să se pună mai acut şi să se facă prin tragere la răspundere pe­na­lă pentru repetate încălcări ale Cons­ti­tuţiei, evitându-se referendumul.

Plahotniuc are (avea) nevoie de Dodon pentru a-şi justifica pretenţia de „redută“ în calea unei invazii ruseşti. Adoptarea le­gii antipropagandă se înscrie aşadar în în­cercarea de recredibilizare a regimului de la Chişinău în ochii Occidentului. Mai ales că, după adoptarea votului mixt, Uniunea Europeană a îngheţat asistenţa macr­o­fi­nan­ciară pentru Moldova. Pe de altă par­te, riscurile unei demiteri a lui Dodon, în­tr-un an electoral, trebuie atent calculate. Ar însemna să te strici definitiv cu Rusia, unde lui Plahotniuc i s-au deschis nişte do­sare penale sub acuzaţia de plănuire de asasinate la adresa unor rivali ai săi spri­jiniţi de Rusia.

E drept că justiţia rusă are o credibilitate catastrofală! Ca şi justiţia moldoveană, de altfel. Asta se vede izbitor în cazul ban­che­ru­lui Ilan Şor, considerat principalul vi­no­vat de furtul miliardului de dolari din băn­cile moldovene în toamna lui 2014, tot el protagonist în cele două rapoarte în­toc­mi­te de compania americană Kroll, angajată de guvern pentru investigarea fraudei ban­ca­re. Condamnat în primă instanţă la şap­te ani şi jumătate de închisoare, Şor a fost ales primar de Orhei, postură din care tin­de să transforme vechiul târg răzăşesc în­tr-un Disneyland, organizând iarmaroace, concerte-monstru cu vedete de peste ho­ta­re şi magazine pentru pensionari în toa­tă Moldova, unde se vând produse la preţ redus. Şi nimeni nu-l întreabă din ce bani o face, ca într-un sat fără câini, ca într-un stat fără legi şi fără instituţii.

Thriller de Moldova. Să stai şi să te mi­nu­nezi. De la distanţă. Că, dacă te dai mai aproa­pe, zâmbetul ţi se transformă în gri­masă.

Vitalie Ciobanu