În general, nicio surpriză. Oricine ar fi putut paria că Vlad Plahotniuc va dori modificarea Codului Electoral, că va înclina spre „uninominal”. Oricine ar fi ghicit că, de exemplu, Cornel Ciurea va saluta formula, iar Maia Sandu va fi împotrivă. Ce ar mai fi de descoperit? Motivul! Bine, există aici ideea simplă (şi genială!) că pe nişte deputaţi răzleţi, pe care nu îi uneşte nimic, mai uşor îi înregimentezi, îi transformi în butoane de vot. Mai ales dacă ai în mână atât biciul de dresor al justiţiei selective, cât şi brioşa apetisantă a remunerării grase.

Ideea a enunţat-o chiar V. Plahotniuc (televiziunile mint că ar fi propunerea Partidului Democrat), fără să mai mimeze o discuţie. Iese că un cetăţean oarecare propune schimbarea sistemului electoral, iar a doua zi toate televiziunile difuzează spoturi gata făcute în susţinerea lui. Nu mai contează alte opinii dacă pe asta a enunţat-o marele mahăr? Până aici jocul „de-a democraţia”?

Motivul principal al schimbării regulilor ni-l sugerează strategiile PD din cadrul alegerilor prezidenţiale, când Marian Lupu a fost retras subit din cursă: procentul ruşinos etala o prăbuşire catastrofală a imaginii întregii formaţiuni (şi chiar a întregului imperiu politico-mediatic). Acum, dacă sistemul electoral rămâne cel actual, PD (cu toată prezenţa masivă în Parlament!) se prăbuşeşte politic. Uninominalele, schimbând regulile, pe de o parte, le dau democraţilor o şansă în plus, pe de alta, amestecă toate cărţile într-un asemenea hal, încât rezultatul final va fi absolut irelevant sub aspect politic. Nu se va mai developa atât de clar catastrofalul faliment al actualei guvernări. Ca să nu pice testul, sistemul se retrage de pe câmpul de luptă, exact aşa ca şi Marian Ilici: acuzând, brusc, după o diaree, o constipaţie acută.

Uninominalele nu sunt bune sau rele (deşi miza pe “propriul deputat” transformă parlamentul într-un minister al dezvoltării regionale, fără o viziune asupra problemelor strategice ale ţării). Dar ele vor însemna moartea partidelor politice, „demonstrând” inutilitatea lor. Dar e şi o prăbuşire a clasei politice actuale, in corpore. Acceptând schimbarea, parlamentarii îşi semnează decesul, recunoscându-şi eşecul. Fie-le uitarea uşoară.

Or, alegerile intermitente există pentru a testa eficienţa guvernării (şi pentru a minimiza protestele stradale). Eşti bun – vei mai fi ales, vei mai guverna. Nu faci faţă – alegătorul desemnează altă echipă, care să-l reprezinte. Concurenţa între partide face acest mecanism funcţional. În cazul uninominalelor, dacă deputatul „tău” nu face faţă, îl alegi pe al doilea, peste încă patru ani pe al treilea ş.a.m.d… Pe câţi îi vei mai „alege”, până când dezamăgirea te va face să pui mâna pe furcă?

Niciun sistem nu este ideal. Dar alegătorul trebuie să înţeleagă că, în această logică a „apropierii aleşilor de popor”, el nu va mai putea reproşa nimic acţiunilor parlamentului sau inacţiunilor guvernului, de vreme ce nu el i-a ales. El va avea dreptul moral să ceară socoteală doar propriului deputat. Dacă asta îi convine, să fie sănătos şi să salute noua iniţiativă.

Este falsă convingerea că, dacă poporul/ electoratul va vota o decizie, responsabilitatea va cădea pe umerii lui. Dimensiunea politică şi intelectuală a unei naţiuni, percepţia ei în lume o dau liderii. În acest sens, nu poate să nu-ţi fie milă de poporul pentru care au decis (şi pe care îl reprezintă în lume) nişte ticăloşi sau nişte mărginiţi, cu interese meschine. Istoria îi va detesta.

Mircea V. Ciobanu