Desemnarea socialistului Andrei Neguţă pentru această funcţie strategică face multă lumină asupra relaţiilor armonioase ale preşedinţiei cu guvernul, „ostile” doar pentru cetăţeanul naiv. Rechemarea lui Dumitru Braghiş (şi el prieten al Moscovei!) însemna eliberarea locului pentru „omul nostru”.

Ar fi fost normal (nu fi naiv, îmi spune oponentul) ca lucrurile să fie explicate public, prin vreun detaliu tehnic, d.e.: că Braghiş nu are pregătire diplomatică, iar Neguţă are cel puţin experienţă în acest sens (Rusia, Franţa, APCE). Sau găsindu-i-se rechematului nişte păcate de genul: furnizarea informaţiei confidenţiale unei ţări străine sau dezvoltarea propriului business sub acoperire diplomatică etc. Nimic!

Enigmatica angajare a lui Constantin Botnari la Moldova-Gaz (în contextul întâlnirii lui Igor Dodon cu Alexei Miller, şeful Gazpromului) e privită şi ea suspect, dar numai cei care cunosc harta râurilor subterane pot să ne spună dacă desemnarea lui Neguţă (omul lui Dodon) nu a fost cumva plata pentru numirea lui Botnari, omul lui Plahotniuc. Se pare că pentru Dodon şi Plahotniuc (proaspăt vicepreşedinte al Internaţionalei Socialiste!) partidele (care în genere devin inutile după adoptarea votului nominal!) şi electoratul lor sunt [doar] instrumente în aranjarea propriilor figuri pe tabla de şah. Afaceri, sire, nimic personal. Concursuri de performanţă? Nu fi naiv, îmi şopteşte oponentul meu experimentat.

Mişcările subterane nu sunt doar apanajul politicului. Viaţa publică e afectată şi ea de intrigi. Le observăm cu prilejul unor „concursuri” şi „alegeri” (în uniunile de creaţie sau în comunităţile ştiinţifice). Lupta, fără scrupule, se dă pe viaţă şi pe moarte, aplicând instrucţiuni de genul: „cum să-ţi distrugi duşmanul”.

Râdeam acum vreo două luni de o scrisoare anonimă a unui „un grup de savanţi” („personalităţi anonime” ar fi cumva oximoron?) adresată nou-alesului preşedinte. Subiectul era vechi: Cartagena [preşedinţia AŞM] trebuie distrusă! Nu intru în detalii pe care nu le cunosc, dar merită reţinut stilul şi, mai ales, finalul scrisorii: noi nu l-am votat pe noul preşedinte, dar suntem gata să-i fim devotaţi, dacă ne ajută să distrugem oponentul! De ce şeful statului trebuie să ia decizii care se referă la comunitatea ştiinţifică, e o întrebare pe care nu ştiu cui s-o adresez. Adresa expeditorului era pe aceeaşi obscură hartă a (s)cursurilor subterane…

Mai nou, netul a multiplicat o investigaţie despre modul în care îşi construieşte gloria un activist polivalent, cultural, politic şi, mai recent, [pretins] ştiinţific. Cunoşteam istoria, mă pronunţasem şi eu, acum câţiva ani, dar nu am fost auzit. Activistul e puţin poet, puţin cercetător literar, puţin istoric, puţin politician, puţin manager cultural, puţin cântăreţ… Numai că în niciunul din aceste domenii nu s-a remarcat prin performanţe notabile.

La ce i-a trebuit să-şi re-construiască intens parcursul „glorios”? Dar ce l-o fi făcut pe fostul camarad de partid să investigheze falsul parcurs eroic al protagonistului? Parţial, răspunsul îl conţine chiar „investigaţia”, iar încă şi mai mult limpezeşte apele o „scrisoare colectivă” (ah, scrisorile noastre colective, moştenire a trecutului sovietic! – cum să apară acelaşi sentiment şi aceleaşi argumente în minţile atât de individuale?) în apărarea eroului. Iar ca autorului investigaţiei să-i piară pofta de a mai defăima personalităţile neamului, el este admonestat dur: atacând eroii naţiunii, ataci poporul şi valorile sale, faci jocul duşmanului. Jos mâinile de pe vacile sacre ale naţiunii!

Despre ce e vorba? Explicaţia vine de la un speleolog al  subteranelor: mărul discordiei ar fi un concurs pentru nişte titluri ştiinţifice… şi un posibil contracandidat al eroului îi organizează „kompromatul”! Bine, dar nu performanţele concurează? Nu gradele ştiinţifice, articolele şi monografiile ar trebui să fie dovada atribuirii unui titlu academic?

Nu fi naiv, îmi şopteşte înţeleptul meu oponent dintotdeauna.

Mircea V. Ciobanu