Protagonistul şi beneficiarul unic al acestor schimbări este cel care de mai mulţi ani de zile şi-a asumat rolul de regizor în ale politicii pruto-nistrene: Vladimir Plahotniuc. În mai puţin de doi ani, acesta a reuşit să se auto-absolvească de responsabilitatea în privinţa dispariţiei miliardului, să-şi înlăture sau să-şi supună concurenţii din lumea politică, şi să pună în aplicare cunoscuta maximă divide et impera pentru a fărâmiţa şi demoraliza opoziţia. În cele ce urmează, vom analiza câteva dintre episoadele cele mai importante ale acestui parcurs, rezultatele căruia păreau neverosimile acum doi ani, când Republica Moldova semna Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, şi parcursul său de integrare europeană părea de neclintit.

La început a fost spectacolul. Pentru ca poporul să se obişnuiască cu ideea de haos şi dezordine, care în mod fatal necesită intervenţia „prietenilor” şi a unei „mâini forte”, începutul acestei perioade a luat forma unui spectacol cu un pitoresc iz local. Au fost de toate: şi perioade îndelungate de “negocieri” din care se auzeau ţipete isterice despre „procurorul european”, şi simulacrul ne-votării guvernului Leancă în Parlament, urmat de coaliţia minoritară şi sprijinirea, împreună cu comuniştii lui Voronin, a guvernului Gaburici. Un efect secundar al acestui vacarm politic, oarecum previzibil dar totuşi neaşteptat, a fost apariţia unei forţe protestatare, iniţial în formă unei mişcări civice cu o denumire generică şi pozitivă: DA (Demnitate şi Adevăr). Chiar dacă Vladimir Plahotniuc a devenit din start ţinta numărul 1 al atacurilor provenite din partea acestei noi opoziţii, vom vedea ulterior cum acesta a întreprins o serie de măsuri, pentru a administra organismului o doză bună de antibiotice, care să-l facă într-un fel imun la astfel de corpuri străine.

După spectacol, a urmat etapa de consolidare, care s-a tradus printr-o pace separată a lui Plahotniuc cu vechiul său prieten, liberalul Mihai Ghimpu. În pofida unei nepopularităţi vizibile şi a unei prăbuşiri a credibilităţii în ultimii ani, CEC-ul condus de Iurie Ciocan a reuşit să-l mai propulseze o dată pe Dorin Chirtoacă în funcţia de Primar General al Capitalei. Imediat după încheierea alegerilor locale, Vlad Plahotniuc a invitat, cu gura lui Vlad Filat, Partidul Liberal într-o nouă coaliţie parlamentară majoritară, în numele aceleiaşi „integrări europene”, bineînţeles. Lăsând la o parte toate frustrările şi primind de această dată promisiuni şi garanţii serioase de la Plahotniuc, Ghimpu a uitat repejor şi de procuror european, şi de furtul miliardului, şi chiar şi de retorică unionistă, pe care a pus-o în beci, pe raftul cu conserve pentru zile negre.

În paralel cu instaurarea unei acalmii aparente între partidele de la guvernare, a luat avânt mişcarea contestatară. Într-un răstimp relativ scurt, Platforma Demnitate şi Adevăr a reuşit să se afirme în calitate de forţă conducătoare a mişcării protestatare, adunând la protestele din Centrul Chişinăului zeci de mii de manifestanţi, inclusiv persoane din alte localităţi ale republicii. Din toate aceste porniri, lăudabile de altfel prin ecoul de aprobare pe care l-a trezit în rândul maselor protestatare, au rezultat nişte lucruri care, încă, nu au avut un impact decisiv asupra puterii: orăşelul de corturi instalat în PMAN în septembrie 2015, şi o listă de revendicări. Orăşelul de corturi din centrul Capitalei s-a bucurat de succes, însă în scurt timp au mai apărut două astfel de orăşele, instalate de către socialiştii lui Igor Dodon şi populiştii lui Renato Usatîi. Revendicările – la fel: s-au bucurat de o largă acceptare în rândul mişcării contestatare, ele fiind “împrumutate” în scurt timp şi de către alte forţe care s-au declarat împotrivă regimului de la guvernare (tot ei, Igor Dodon şi Renato Usatîi).

Încercarea fostului premier Vlad Filat de a cocheta cu Platforma DA s-a soldat cu arestarea acestuia, în data de 15 octombrie 2015, fapt care a condus la căderea guvernului AIE-3 la sfârşitul aceleiaşi luni, şi a marcat începutul unui nou episod al tragi-comediei. Recenta condamnare a lui Vlad Filat, coroborată cu arestarea primarului de Orhei Ilan Şor, identificat de către opinia publică printre protagoniştii principali ai furtului miliardului – pică exact la ţanc. Mesajul pe care Plahotniuc doreşte să-l transmită în acest opiniei publice, dar şi partenerilor occidentali, este următorul: “în Republica Moldova a început adevărata luptă cu corupţia; da, la moment nu chiar toţi cei vinovaţi sunt inculpaţi şi condamnaţi, dar e mai greu la început, nici în Occident lucrurile nu au mers chiar uşor din prima…”. Şi occidentalii, în ciuda metaforelor fotbalistice, par să accepte şi chiar să susţină acest mesaj. Cel puţin, este evident faptul, că înşiruirea politico-juridică legată de vizitele recente ale lui Plahotniuc în capitalele occidentale, şi derularea anchetei în cazurile Filat şi Şor, sunt file ale aceluiaşi dosar. Occidentalii au vrut arestări ale celor care au furat miliardul – Plahotniuc le serveşte acum pe platou aceste arestări. Şi capra sătulă, şi varza întreagă!

După arestarea lui Filat în octombrie 2015, Plahotniuc trebuia să demonstreze tuturor, că există viaţă şi după „povestea de succes”. “Poporul s-a săturat de tiranie”, vorba clasicului, şi vrea stabilitate! Şi atunci, Plahotniuc şi-a mai adus aminte de un vechi prieten, pre numele său Vladimir Voronin, partenerul de afaceri dintotdeauna. Acesta nu a protestat prea mult atunci când, în decembrie 2015, a rămas fără două treimi din fracţiunea sa parlamentară. Prietenia adevărată necesită şi ea anumite sacrificii, iar idealurile marxist-leniniste pot, in fine, să fie adaptate la exigenţele momentului. Cei 14 social-democraţi noi-nouţi nu au avut de ales, decât să se alieze cu foştii duşmani de moarte liberali, dar şi cu 7 transfugi din tabăra liberal-democraţilor. Noul guvern al stabilităţii şi prosperităţii, instaurat la 20 ianuarie 2016, a generat un efect neaşteptat: coagularea mai multor forţe protestatare, aparent antagoniste în privinţa orientării lor geo-politice. Astfel, la doar câteva zile după instaurarea guvernului, protestul organizat pe data de 24 ianuarie 2016 de către liderii Platformei DA, PSRM şi Partidului Nostru a transmis un semnal foarte clar: opoziţia anti-oligarhică s-a consolidat în jurul unui obiectiv comun. Pentru prima dată în scurta istorie a Republicii Moldova, s-a reuşit o consolidare, fie ea şi temporară, a unor forţe cu orientări geo-politice contrare. 24 ianuarie 2016 a fost clipa siderală, apogeul mişcării contestatare anti-oligarhice.

Aşa cum o situaţie extraordinară cerea un răspuns extraordinar, acesta a venit. În mare grabă, a fost pusă în acţiune încă o instituţie prietenoasă, care pe parcursul ultimilor ani şi-a demonstrat eficacitatea, transformându-se într-un legislativ bis – unul mult mai mic (fiind compus din doar 6 persoane), şi mult mai reactiv. Ne referim, bineînţeles, la Curtea Constituţională. Decizia CC din 4 martie 2016, prin care s-a revenit la alegerea directă a Preşedintelui Republicii Moldova, a marcat un nou început: cel al auto-desfiinţării opoziţiei anti-sistem.

Conştient de faptul că mai mult decât orientarea geo-politică şi doctrinele ideologice pentru politicienii moldoveni contează propriul ego, Plahotniuc a identificat în aceste alegeri modalitatea “perfectă” prin care opoziţia nu numai că nu-şi va îndeplini misiunea de a răsturna guvernarea oligarhică, dar şi se va mistui în războaiele intestine, provocate de alegerile prezidenţiale. Imediat ce regizorul a anunţat denumirea piesei, pretendenţii la rolul principal nu au întârziat să apară. Primul pretendent, tot el şi fost prim-ministru, a făcut-o în modul cel mai simplu şi inocent posibil: Iurie Leancă şi-a plămădit în grabă o frumuseţe de decizie a Consiliului Naţional Politic al partidului pe care îl conduce, care „îl obligă” acum să devină candidat. Alţi doi lideri ai partidelor de dreaptă – Andrei Năstase şi Maia Sandu – s-au pomenit şi ei antrenaţi într-un concurs fals, din care nu va exista nici un învingător, doar pierdanţi.

Împreună cu Iurie Leancă şi cu reprezentanţii PLDM, aceştia au iniţiat un proces care îşi propune drept finalitate „identificarea unui candidat comun al dreptei la alegerile prezidenţiale din 30 octombrie 2016”. Concursul nu are însă sorţi de izbândă, fiindcă el nu se va desfăşura fără ingerinţa lui Plahotniuc. Campania de demonizare a liderului Platformei DA Andrei Năstase a început deja, ea se derulează în paralel cu o altă campanie, mai subtilă şi mai perversă – cea de promovare intensă a Maiei Sandu. În acest moment, deşi nu avem motive să o bănuim pe Maia Sandu de o complicitate voită cu Plahotniuc, totuşi efectele acestui subterfugiu mediatico-propagandistic sunt devastatoare: electoratul de dreapta înaintează pe un trend divergent, care face ca şansele unei candidaturi comune la prezidenţiale să devină tot mai volatile. Capcana “candidatului comun” are mai multe faţete. Una din cele mai vehiculate, un fel de fata morgana pentru mulţi dintre pacifiştii de pe dreapta, este cea a unui “candidat apolitic, din mediul societăţii civile”. O cale directă spre ridiculizarea ideii însăşi, şi spre obţinerea unui scor derizoriu, în condiţiile în care opoziţia nu dispune astăzi de un arsenal de resurse mediatice cel puţin comparabil cu cele care stau la dispoziţia lui Plahotniuc.

Tot pe dreapta, dar prizonier al propriilor hibe şi complexe politice, se va situa şi viitorul candidat al Partidului Liberal. Indiferent de numele acestuia – cele mai vehiculate astăzi sunt Mihai Ghimpu şi Anatol Şalaru – este evident, că acesta nu va putea evolua în mod independent de voinţa regizorului. Cel mai probabil, candidatului PL i se va atribui un rol secundar, care să includă la un moment dat un episod tragic de “moarte politică”. În favoarea candidatului adevărat al lui Plahotniuc, bineînţeles.

Pe stânga, lucrurile sunt clare. Bătrânul general de miliţie Vladimir Voronin va juca acelaşi rol ca şi candidatul PL pe dreapta: va mormăi câte ceva pe sub nas, dar într-un moment decisiv se va retrage, şi-şi va mai implora o data alegătorii să stea în casă, să facă conserve pentru iarnă, şi în acest fel – să favorizeze candidatul lui Plahotniuc. Singura opţiune viabilă pentru stânga este liderul socialiştilor Igor Dodon. Şi acesta, incontestabil, va ocupa primul loc la alegerile prezidenţiale. Însă doar în turul 1. Fiindcă în Republica Moldova, lucru bine ştiut, unul ca Dodon nu poate câştiga alegerile prezidenţiale.

Regizorul Vladimir Plahotniuc şi-a încheiat castingul pentru actul final al tragi-comediei, în care se va juca scena cu alegerile prezidenţiale. Distribuţia este una de vis. De o parte şi de alta a eşichierului politic rolul de idioţi utili care vor face figuraţie la prezidenţiale va fi împărţit de Mihai Ghimpu (sau Anatol Şalaru) şi Vladimir Voronin. În rolul ţapilor ispăşitori pentru furtul miliardului, în care tot poporul va putea arunca pietrele furiei şi nemulţumirii – îi vom avea încă cel puţin câţiva ani pe Vlad Filat şi, posibil, pe Ilan Şor. Rolul eternului ghinionist, victimă a propriului succes şi a tancurilor sovietice de ocupaţie îi revine tânărului socialist Igor Dodon.

Pe arena de dreapta, Andrei Năstase se va bate pe viaţă şi pe moarte împotriva regizorului, dar totul depinde de talentul său de persuasiune, în privinţa celorlalţi potenţiali candidaţi. Neprihănitul feciorelnic Iurie Leancă îşi va petrece timpul în discuţii interminabile despre sexul îngerilor, un subiect pe care acesta îl stăpâneşte la nivel de expertiză, iar Maia Sandu va încerca să joace cartea moralizatoare în politică. Nu prea ştim ce va face Renato Usatîi. Probabil, va cânta la karaoke, şi ca de obicei, se va îngriji ca „totul să fie bine”. Iar singurul care va lucra în această ţară, pentru binele poporului, va fi, bineînţeles, Vlad Plahotniuc. Cu grijă pentru spectatorii săi exemplari. El va fi generos şi ne va comunica, la momentul potrivit, numele viitorului Preşedinte al Republicii Moldova.

Eugenii Ghid