Citesc un text fantastic de frumos, care „îşi propune ca obiectiv principal creşterea bunăstării, siguranţei şi calităţii vieţii cetăţenilor, în special prin: dezvoltarea economiei şi facilitarea creării locurilor de muncă bine plătite, eradicarea corupţiei şi garantarea supremaţiei legii, asigurarea securităţii personale […], asigurarea protecţiei sociale pentru grupurile vulnerabile ale populaţiei.”

Nu e o glumă, sunt anunţaţi şi paşii: „Cea mai sigură cale pentru atingerea acestor obiective este integrarea europeană”. Programul „îşi propune să creeze toate premisele necesare care, odată valorificate, vor asigura eligibilitatea Republicii Moldova privind obţinerea statutului de ţară-candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană”. Textul are în mânecă şi rezolvarea diferendului transnistrean. Cum? Simplu: „Soluţia politică a conflictului va fi corelată cu obiectivul de integrare europeană a ţării”.

Există aici şi ţinte imediate („pe termen scurt”): „stabilizarea sectorului bancar, sancţionarea şi combaterea fraudelor financiare, […] protejarea veniturilor cetăţenilor”. Iar „pe termen mediu”, pas cu pas: „sporirea bunăstării cetăţeanului; combaterea corupţiei; reformarea justiţiei şi a instituţiilor de drept, care să garanteze supremaţia legii; […] asigurarea securităţii economice, financiare şi energetice a ţării”. Şi astea au descifrările lor logice: „politicile economice vor avea la bază următoarele principii-cheie: libertatea economică şi condiţiile egale pentru toţi agenţii economici, concurenţa loială, […] stabilitatea macroeconomică şi responsabilitatea financiar-bancară, consolidarea securităţii energetice”.

În fine: „Scopul final […] este un stat puternic, care să servească poporul. Un stat cu instituţii corecte şi drepte, care acţionează în baza principiului transparenţei şi eficienţei. Un stat unde funcţionează legea, unde instituţiile de drept sunt depolitizate, unde justiţia se face în interesul cetăţeanului, iar banul public este cheltuit în interesul public. Un stat în care corupţia şi crima sunt efectiv combătute, iar prioritare sunt respectul pentru drepturile şi libertăţile omului…”

Cele scrise mai sus nu sunt revendicări ale protestatarilor, ale partenerilor de dezvoltare, vise ale vreunui „împărat-poet” şi nici fragmente din nu ştiu ce opere fantastice. Sunt secvenţe din programul guvernului Filip, aprobat în parlament acum o sută de zile. El are statut de lege şi justiţia ar trebui să spună: de ce îşi bat joc de noi utopiştii care au elaborat acest document?

Or, distopiile (acesta e cuvântul pe care îl învăţăm azi) cam de aici încep: un proiect aparent nobil, care conduce la o realitate catastrofală. Acum o sută de zile, un Thomas Morus, alături de un alt Jules Verne al R. Moldova, scriau un „program de guvernare” (ori poate făceau un copy-paste după textul altui Tommaso Campanella?). Pentru cei cu simţul umorului sau al literaturii (d.e., „majoritatea calificată” din Parlament), „programul” era pură ficţiune, pentru delectare estetică. Pentru lumea credulă, speranţa insuflată era ca un drog paralizant.

Acum, după perioada de graţie (cea mai memorabilă formulă a programului de guvernare a dat-o ministrul Economiei: o sută de priorităţi într-o sută de zile!), roadele le culeg nişte Bradbury sau Vonnegut: distopie clasică, catastrofă antropogenă. Iar peste trei ani, acest pământ pârjolit, aceste realităţi atât de ale noastre, vor semăna cu cele din fraţii Strugaţki şi Tarkovski.

Paşte fericit, iubit popor paşnic!

Articol semnat de Mircea V. Ciobanu