Concetăţenii noştri sunt conştienţi că statul prutonistrean nu poate deveni peste noapte bogat, prosper, ca ţările occidentale – suntem un ţinut agrar, lipsit de resurse naturale şi în general de o mână de lucru foarte calificată –, dar ceea ce ştiu că se poate face, dacă s-ar dori, este mai multă dreptate pentru oamenii de rând, pentru „talpa ţării”. Tocmai de aceea pledoariile intelectualilor pentru valori europene, democraţie, spirit românesc, integrare euroatlantică ş.a.m.d. s-au lovit tot mai mult, odată cu trecerea anilor, de un scepticism funciar, de reticenţa oamenilor din popor, cu care purtam aceste discuţii. Fireşte, moldovenii lasă loc pentru argumentaţia ta despre valori, educaţie, civilizaţie, dar judecă mai teluric, la firul ierbii, au în minte buzunarele lor goale, de aceea mi-au răspuns adesea cu un verdict necruţător: „N-avem pentru cine vota, toţi sunt nişte hoţi, ne-au minţit şi ne-au batjocorit, ar trebui arestaţi toţi până la unul, ar trebui puşi la zid!”

Deşi am încercat mereu să nuanţez, să găsesc explicaţii de circumstanţă pentru derapajele „alor noştri”, am ajuns în cele din urmă să le dau dreptate, m-am simţit jignit şi umilit. Nu de amărâţii mei interlocutori, ci de politicienii pe care i-am creditat. Urgenţa moldoveanului obişnuit sunt abuzurile de care se loveşte la tot pasul, şi aceste nedreptăţi îi îngustează orizontul, îi subminează capacitatea de abstractizare şi de generalizare. Cum să fie altfel, dacă lui, cetăţeanului, i se cere să fie cuminte, să-şi strângă cureaua, să respecte legile, pe când conducătorii sunt primii care le încalcă şi profită de lipsa unei justiţii adevărate şi echitabile?

Omul nostru ştie că s-a furat un miliard de dolari din Moldova, s-a furat din puţinii lui bani, iar hoţii stau cocoţaţi în fotolii importante, poartă „ţoale” scumpe şi îşi plimbă odraslele în limuzine luxoase. Şi tot aceşti şefi de partide şi oligarhi omnipotenţi nu fac nimic ca să-i găsească pe răufăcători, ba încă au trecut jaful pe spinarea contribuabililor. Vom plăti schemele şi mişmaşurile lui Shor şi ale acoliţilor săi un sfert de veac de-acum înainte. În următorii ani presiunea taxelor şi impozitelor va fi foarte grea, ne avertizează economiştii.

Asta fac ciocoii de Moldova, cei care vorbesc despre „statalitate”, „independenţă”, „patriotism” şi îi cer omului de rând să nu emigreze, să nu vrea Unirea, să nu-şi dorească schimbarea rânduielilor… Mai nou, exponenţii puterii şi ai justiţiei aservite de la noi au atins un alt, nemaivăzut nivel al tupeului: îi probozesc pe diplomaţii occidentali de la Chişinău – mă refer la Pirkka Tapiola, şeful Delegaţiei Comisiei Europene, şi la James D. Pettit, ambasadorul Statelor Unite –, pentru că îndrăznesc să comenteze critic destituirile politice şi abuzurile săvârşite în sălile de tribunal din Moldova, ca şi lipsa reformelor în justiţie, după ce Occidentul a vărsat milioane de euro contra promisiunilor neonorate ale politicienilor noştri.

O altă faţetă a sfidării şi a nedreptăţii strigătoare la cer o reprezintă dosarul 7 aprilie 2009. Am contabilizat deja a 7-a aniversare a acelor dramatice evenimente şi constatăm că nu ne apropiem de adevăr, că nu avem niciun dram de justiţie. Dimpotrivă, torţionarii, cei care au instrumentat anchetele atroce din penitenciare sunt, azi, bine mersi şi chiar promovaţi în funcţii mai înalte decât cele deţinute atunci. Vladimir Voronin, fostul preşedinte comunist al Moldovei, minte cu neruşinare, afirmând că nimeni nu a fost torturat în noaptea de 7-8 aprilie 2009, deşi îl contrazic numeroasele mărturii, îl contrazic tinerii morţi în urma rănilor, precum şi sechelele pe viaţă ale altor sute de copii maltrataţi. Nu am să uit niciodată secvenţele cutremurătoare filmate în preajma unui comisariat de poliţie din Chişinău în care o mamă, în genunchi, îl implora pe Voronin să-i elibereze fiul, să-l scape de teroarea zbirilor în uniforme.

Poate că Voronin nu ar fi făcut-o azi pe amnezicul şi impertinentul, dacă guvernanţii de după el, care au promis adevăr şi dreptate, l-ar fi obligat să privească aceste imagini, dacă l-ar fi întrebat – într-un proces public! – de ce le-a admis, de ce a ordonat represiunea?

Politicienii „proeuropeni” aburcaţi pe valul revoltei din aprilie 2009 nu numai că n-au adus regimul Voronin în faţa justiţiei, ci i-au preluat schemele şi le-au dezvoltat. Şi-au împărţit structurile de drept, licitându-le ca la piaţă. Starea deplorabilă a instituţiilor moldoveneşti este consecinţa combinată a controlului politic asupra lor şi a docilităţii funcţionarilor care le populează.

Imoralitatea vieţii politice, crimele neelucidate, delapidările monstruoase din avutul public produc şi întreţin o stare de revoltă difuză, o mânie fără orizont care este speculată şi capitalizată de falşii izbăvitori, de aventurieri de felul primarului de Bălţi, Renato Usatîi, care promite judecăţi sumare şi eficiente asupra „bandiţilor”. Creşterea adeziunilor proruseşti la o mare parte a electoratului din Moldova, sensibil la propaganda televiziunilor moscovite, se datorează inclusiv unui sentiment profund de injustiţie. Tragedia acestor oameni este că văd în Stalin sau în Vladimir Putin – actualul lider totalitar al Rusiei – o soluţie, iar integrarea europeană o asociază cu haosul, nedreptatea, sărăcia, demagogia…

În epoca interbelică, să ne aducem aminte, politicianismul, lăcomia şi corupţia din partidele tradiţionale au alimentat tentaţia populistă pentru extrema dreaptă, care a proclamat „puritatea originilor” şi întoarcerea la „valorile ortodoxe”, în numele cărora nu a ezitat să comită crime. Azi, spiritele mai paseiste de la noi caută salvarea în trecutul medieval, invocând numele tutelare ale despotismului românesc. Astfel într-un sondaj din România, efectuat în februarie 2016, pe care îl văd foarte prizat şi în stânga Prutului, la întrebarea: „pe cine dintre liderii istorici l-aţi vota preşedinte?”, majoritatea respondenţilor l-au numit pe Vlad Ţepeş, pe locul doi ieşind Alexandru Ioan Cuza, pe trei Ştefan cel Mare şi pe patru Mihai Viteazul. În acest context al derutei şi al lipsei de soluţii, nu mă îndoiesc că dacă ar candida la alegerile prezidenţiale din octombrie 2016 din Republica Moldova, Vlad Ţepeş ar obţine un rezultat foarte bun, poate chiar victoria din primul tur!

Dincolo de reveriile noastre eminesciene, cele din Scrisoarea III, o asemenea stare de spirit vorbeşte despre imaturitatea conştiinţei publice, dar şi mai ales despre un dezastru instituţional. Totuşi în România lucrurile s-au urnit, DNA poartă o bătălie crâncenă împotriva corupţiei la nivel înalt. Pe când în Moldova… suntem nu la faza primului milion furat, de care e preferabil să nu fii întrebat, ca în mitologia capitalismului sălbatic, suntem la primul miliard furat, pe care nimeni nu-l caută.

„Dreptatea e la fundul mării!”, spune moldoveanul şi resemnarea sa fatalistă o amână pe un termen indefinit.

Material semnat de Vitalie Ciobanu.

Varianta în limba engleză o puteţi accesa aici.