Creată în tumultul anilor ’90, clasa de afaceri din Republica Moldova s-a constituit ca parte din stat. Să ne amintim că cel mai mare om de afaceri al Republicii Moldova era, cel puţin la nivelul percepţiei populare, acum mai bine de şase ani, fiul preşedintelui, Oleg Voronin. Mai puţini ştiau atunci că partenerul său era Vladimir Plahotniuc, cunoscut de ceilalţi businessmeni ca un racket al mediului de afaceri moldovenesc. Plahotniuc împreună cu Voronin, spuneau cei păgubiţi, foloseau instituţiile statului pentru a prelua, prin şantaj, iar acolo unde nu funcţionau ameninţările, prin condamnări în instanţe, cele mai importante şi profitabile afaceri din ţară.
Ca urmare însă a revoltelor din aprilie 2009, Plahotniuc schimbă tabăra şi intră în rândurile opozanţilor lui Voronin, văzut atunci ca unică sursă a răului. Trecând la opozanţi, Plahotniuc ajută noua coaliţie să ajungă la putere şi astfel îşi păstrează afacerile. Şapte ani mai târziu, în 2016, reuşeşte să-şi recâştige poziţia dominantă pe care o abandonase în 2009. În aceşti ani, lupta sa s-a dus în mare parte cu aliaţii, ce erau în cadrul acestui sistem şi concurenţi. Cel mai greu a fost cu cei din PLDM, grupaţi în jurul lui Vlad Filat, rivalul său încă de pe vremea comuniştilor. În alianţele AIE, trei partide, PD, PLDM şi PL, cu grupurile de afaceri aferente, au încercat să ia cât mai mult de la aliaţi pentru a-şi putea mări propria felie şi influenţă.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani este efectul unui sistem în care o clică redusă de politicieni şi oameni de afaceri locali controlează economia prin taxarea fluxurilor de capital ce intră şi ies din ţară, acumulând frustrare publică, eliberată apoi periodic prin răbufniri sociale. Acest control este exercitat de monopoluri prezente în toate sectoarele economice şi asigurat cu susţinerea instituţiilor statului, care sunt controlate direct sau prin oameni loiali de aceiaşi oligarhi. Din aceste monopoluri administrate privat, dar protejate politic sunt extrase resursele menţinerii sistemului, atât politic, cât şi economic. Din monopolul comerţului şi al altor servicii destinate populaţiei, al schimburilor şi transferurilor la vedere şi ascunse din bănci, din convertiri şi spălări de bani trăieşte bine o clasă redusă de politicieni care asigură acoperişul (krîşa) unor oameni de afaceri care le sunt clienţi, rude sau prieteni.
Cu toate acestea, în republică sunt şi oamenii de afaceri străini. Ruşi, ucraineni, italieni, turci, spanioli, sirieni, români fac şi ei afaceri, dar le fac cu permisiunea şi cu protecţia celor care deţin funcţii în statul moldovean. Sistemul economico-politic reuneşte birocraţia cu economia, având funcţia de a bloca accesul outsiderilor la mica piaţă moldovenească, iar motivele sunt de multe ori justificate patriotic. Capitalul obţinut s-a dus în averi private şi, în al doilea rând, a finanţat activitatea instituţiilor statului, tocmai pentru a menţine faţada unui stat funcţional. Acelaşi sistem ce controlează fluxurile importante de capital susţinând instituţii ale statului a fost împământenit şi în Federaţia Rusă şi Ucraina. Dar, spre deosebire de celelalte două ţări, în Moldova fluxurile de capital legate de economia noului stat sunt destul de mici.
Din această cauză, Republica Moldova a rămas cu una dintre cele mai slabe rate de investiţii de capital în economie din regiune şi, prin urmare, a avut cea mai slabă evoluţie economică în perioada postsocialistă, în comparaţie cu ţările din jur. După 1991, investiţiile publice şi cele din producţie s-au făcut în mare parte din fonduri internaţionale de asistenţă externe şi mai puţin de către investitori privaţi cu un interes comercial.
În economia Moldovei, cu greu se găsesc câteva firme internaţionale neintermediate de businessmeni locali. Explicaţia la îndemână este dezinteresul capitalul mare faţă de o piaţă aşa de mică. Însă alte ţări şi mai mici din aceeaşi zonă (ţările baltice, Georgia, Slovenia) au fost totuşi interesante pentru capitalul vestic. Ce face atunci diferenţa? Poate tocmai rolul interstiţiar pe care Moldova l-a ocupat între diverse pieţe, dar care a produs un confort al speculaţiei la nivelul elitelor locale.
Arbitrajul pieţelor
Încă de la începuturile capitalismului est-european, zeci sau chiar sute de mii de moldoveni şi-au câştigat existenţa ca intermediari pe diverse pieţe. Puşi în faţa posibilităţii de a comercializa şi de a călători de la Est la Vest şi cu acces mai mult sau mai puţin important la resursele nevalorificate ale defunctei economii sovietice, cetăţeni de toate calibrele au vândut şi cumpărat tot ce se putea: fructe, legume, ţigări, televizoare, computere şi magnetofoane, oameni, materiale de construcţii, arme, bani, substanţe chimice şi nucleare, legale şi ilegale. Comerţul internaţional a fost una dintre cele mai populare activităţi economice până la criza din 1998.
Acest mod de a acţiona se reflecta, apoi, în rolul politic regional pe care clasa de afaceri autohtonă o vedea ca fiind cea mai potrivită pentru Republica Moldova. În urmă cu câţiva ani, majoritatea era de acord că Republica Moldova este un pod între Est şi Vest. Cuvântul cel mai des pe care l-am întâlnit la Chişinău era pragmatismul, deci luarea în considerare a tuturor oportunităţilor, o concepţie similară cu cea a arbitrajului în pieţe, exact ce făceau comercianţii moldoveni. „Noi trebuie să ne folosim avantajele de a fi între România şi Rusia, vorbim atât ruseşte, cât şi româneşte, facem afaceri în Rusia, în Ucraina, în România şi Europa“, îmi spunea în urmă cu câţiva ani un om de afaceri prosper şi proromân din Chişinău.
Republica Moldova dincolo de rolul interstiţiar
Dar această tranzacţionare nu s-a oprit doar la piaţa de mărfuri. În ultimii ani au apărut în presă tot mai multe informaţii cu privire la rolul instituţiilor financiare moldoveneşti în albirea unor sume enorme de bani, provenite de la marii oligarhi şi mafioţi ai spaţiului rus (vezi afacerea Gorbunţov şi cazul Renato Usatîi, relatate pe www.riseproject.ro).
„Eu, când am judecat, m-am uitat ca materialele prezentate să corespundă legii. De fiecare dată venea un băiat moldovean din Chişinău şi-mi prezenta actele precum că părţile implicate în proces nu aveau careva obiecţii. Documentele erau perfectate la cel mai înalt nivel. Eu am urmărit ca în urma ordonanţelor să nu plece bani din ţară. Banii veneau din Rusia şi plecau mai departe, în altă ţară“, declara un judecător moldovean implicat într-o schemă de spălare de bani din Rusia către UE. Conform unei investigaţii Rise Project, era vorba de 20 de miliarde de dolari transferaţi prin băncile moldoveneşti din Rusia şi apoi mai departe în ţări din UE.
Spre deosebire de aceste tranzacţii, recentul scandal al dispariţiei unui miliard de dolari şochează prin lipsa de consideraţie faţă de propria ogradă. De aceea, cred că acest furt trebuie privit în contextul recentelor schimbări geopolitice din regiune. Ipoteza pe care o avansez este că războiul din Ucraina a închis în mare parte rolul de intermediar ocupat de Moldova pe diverse pieţe şi a obligat elitele politice de aici să apeleze la ultima resursă disponibilă – depozitele bancare. În 2014 şi 2015, conform Unimedia, comerţul internaţional al Republicii Moldova scade vertiginos atât la importuri, cât şi la exporturi. Prinse în blocajul dintre spaţiul ex-sovietic şi statele vestice aflate în conflict, elitele din Republica Moldova s-au văzut nevoite să apeleze la puţinele resurse interne existente: banii din băncile în care statul avea şi rol de administrare. A devenit astfel evident că Republica Moldova nu mai poate aplica modelul economico-politic de intermediar, care este acum falimentar.
Confruntaţi din nou cu spectrul revoltei populare la Chişinău, politicienii moldoveni discută despre reforme instituţionale şi reformarea justiţiei. Ceea ce rămâne încă tabu este demonopolizarea economiei şi a controlului fluxurilor de capital. Probabil că spargerea monopolurilor capitaliştilor locali nu va putea veni decât din exterior. O infuzie de capital extern ar putea crea noi pieţe şi ar putea reseta şi jocul politic. Deocamdată, însă, clasa politică din Republica Moldova negociază încă o infuzie de legitimitate politică drapată în termeni reformatori. Experienţa Europei Centrale şi de Est ne arată însă că reformele nu pot fi susţinute fără un sprijin real local şi extern.
Deocamdată, capitalul vestic cu potenţial inovator şi de ocupare suplimentară a forţei de muncă este ţinut la distanţă de sistemul krîşei politice. Lucru vizibil şi la nivelul discursului politic. Până în prezent, reformele instituţionale au fost prezentate în buna tradiţie sovietică în termeni birocratici. Ele se rezumă la bifarea de faţadă a unor condiţii instituţional-legislative „modernizatoare“.
De 25 de ani, această practică a funcţionat în interesul unei birocraţii autohtone care a trăit din renta aplicată fluxurilor comerciale prin intermediul noilor oameni de afaceri. Dar, în condiţiile actuale, când baza de extragere se diminuează, efectul este consolidarea şi mai dură a monopolurilor. Concomitent, are loc diminuarea numărului de reţele cu acces la funcţii politice, ceea ce grupurile îndepărtate de la putere o resimt ca o instaurare a unui sistem autoritar. Oligarhul cel mai abil în acest mecanism s-a dovedit a fi Vladimir Plahotniuc. Odată cu diminuarea resurselor, acesta se vede nevoit a-i îndepărta pe vechii aliaţi şi concurenţi din funcţii politice, tocmai pentru a putea controla resursele care se diminuează rapid. Speranţa lui şi a celor rămaşi la putere este ca monopolurile să poată fi menţinute prin sacrificarea unora şi prin tergiversarea reacţiei populare, până la găsirea de noi resurse.
Articol semnat de Răzvan Dumitru
Jurnal.md
