Astfel, Maia Sandu a lansat sub sloganul „Cod galben” o campanie prin care încearcă să-şi apropie electoratul pro-european, iar Igor Dodon face apel la forţele de stânga să se coalizeze şi să-l susţină în demersul de a fi preşedintele Moldovei. Pe de altă parte, din societatea civilă au apărut tot mai multe voci care susţin modificarea modului de desfăşurare a alegerilor, astfel încât studenţii să poată vota în centrele universitare, precum şi deschiderea de noi secţii de votare în diasporă, unde în primul tur de scrutin au fost cozi şi o parte dintre cetăţenii moldoveni nu au reuşit să voteze. Se anunţă o campanie la fel de murdară.

Personal, de aici, de la Chişinău, am observat cum în România, începând de duminică seara, când pericolul rusificării Basarabiei domnea pe toate televizoarele din România, s-a creat un curent de susţinere a Maiei Sandu. Eu cred că pe 13 noiembrie, Maia Sandu va câştiga alegerile printr-o super-mobilizare a tinerilor şi a persoanelor ce nu s-au prezentat la vot în primul tur.

La o prezenţă de 1,7 milioane de participanţi la vot, cât estimez că se vor prezenta pe 13 noiembrie, Maia Sandu va câştiga alegerile cu un procent cuprins între 53 şi 55 la sută, dar eu unul mai văd un scenariu: acela în care oligarhul Plahotniuc, care de obicei nu joacă pe cărţi perdante, iar de data aceasta Dodon are cele mai mari şanse să piardă, nu-şi va mai implica partidul în susţinerea pro-rusului Dodon, iar în această situaţie, cred că Maia Sandu îl va zdrobi pe socialistul Dodon, cu un procent de 65 la 35.

În tot spectacolul de duminică seara de la televiziunile româneşti, nimeni, dar absolut nimeni nu a spus cum ar arăta Moldova dacă Igor Dodon ar fi câştigat alegerile. De aceea, vă propun un exerciţiu de imaginaţie, care pleacă de la premisa că counter-ul de la CEC-ul moldovenesc s-ar fi oprit la neverosimilul 50,01 la sută pentru Dodon. Dimineaţa în care Dodon ar fi devenit preşedintele Republicii Moldova ar fi arătat o cu totul altă faţă a politicii filorusului, care în ultima perioadă de campanie a încercat să „amăgească” electoratul indecis cu o poziţie uşor pro-europeană, rectificându-şi poziţia radical anti-europeană şi, de ce nu, uşor îngăduitoare vizavi de „statul vecin, România”.

Ca să înţelegem cum ar arăta preşedintele Moldovei Igor Dodon, trebuie să ne uităm puţin la mecanismul în care ar fi devenit preşedinte. Oligarhul Plahotniuc şi-a pus întregul aparat de propagandă în sprijinul prezidenţiatului lui Dodon şi şi-a transformat partidul într-o armată menită să îi aducă voturi pro-rusului, iar asta presupune existenţa unei înţelegeri netransparente între cei doi. Or, la această oră, eu pot genera două scenarii ale acestei înţelegeri.

Scenariul 1. Dodon preşedinte. În prima zi parlamentară de după învestirea acestuia în funcţia de şef al statului, PSRM-ul depune o moţiune de cenzură la adresa guvernului Filip, iar PDM-ul o votează. Împreună cele două partide au suficiente voturi încât moţiunea să treacă. În perioada următoare, se formează o coaliţie majoritară PSRM-PDM, în care PDM-ul devine un fel de garant al continuării drumului european al Moldovei, cu un prim-ministru foarte probabil PDM-ist şi, pentru a-i da substanţă acestei coaliţii, cu un prim-ministru foarte puternic, de ce nu chiar oligarhul Plahotniuc.

Scenariul 2. Dodon este învestit preşedinte. Coaliţia majoritară rămâne aceasta care este acum - PDM-PL, iar Plahotniuc devine pentru tot Occidentul salvatorul drumului european al Moldovei. În acest scenariu, singurul câştigător în eventualitatea alegerilor parlamentare din 2018 ar fi Igor Dodon şi partidul socialiştilor, pentru că în cei doi ani rămaşi până la alegeri, Igor Dodon s-ar fi victimizat, el ar fi vrut pensii şi salarii mărite, reforme imposibile, or, guvernul nu le-ar fi putut accepta din lipsă de fonduri. În ambele scenarii, marele perdant de la această masă ar fi fost România. România este un stat captiv în relaţia cu Republica Moldova. Având aproape un milion de cetăţeni conferiţi de mult trâmbiţata Lege 204 (lege de redobândire a cetăţeniei române), România nu-şi permite să întrerupă actualul acord de finanţare cu Republica Moldova şi, inevitabil, va trebui să-l prelungească şi-n anii următori, pentru că întreruperea finanţării ar presupune un dezastru economic pentru Moldova, iar noua putere de la Chişinău ar arăta către singurul vinovat, adică guvernul României. În ambele scenarii, Vladimir Plahotniuc ar fi continuat să controleze statul moldovean ca şi până acum, iar Moldova ar fi devenit instrumentul de destabilizare al Moscovei în coasta NATO. Încercaţi să citiţi acum, din această perspectivă, afirmaţia aceea a ambasadorului James D. Pettit: „Basarabia nu e România”.

Or, dacă acest scenariu s-ar fi întâmplat, spre miezul nopţii de 30 octombrie, după ce toate televiziunile ar fi terminat de transmis comemorarea Colectiv, în toate studiourile de televiziune ar fi apărut bocitoarele, deplângând cum am pierdut noi sărmana Basarabie, uitând că, cu o săptămână în urmă, aceleaşi televiziuni transmiteau, în direct, diversionistul marş pro-unionist de la Bucureşti. Ca să înţelegeţi ce logică a avut acest marş, uitaţi-vă la rezultatul lui Ghimpu de la alegeri. Cotidianul a anunţat încă de acum trei săptămâni că preşedintele liberal nu va trece pragul de două procente, şi asta nu pentru că am avea vreo legătură cu mama Omida. La Chişinău se ştia demult despre ineficienţa unionismului asociat cu Ghimpu. În tot acest exerciţiu de imaginaţie, sunt convins că experţii în politică geostrategică vor găsi vinovaţi. Parcă-l văd pe Iulian Chifu în studio la Rareş Bogdan, învinuind-o pe Maia Sandu că nu a acceptat oferta oligarhului, nespunând nimic de faptul că, în realitate, oligarhul i-a întins o cursă Maiei Sandu, iar PDM-ul a cărat voturi pentru Dodon, cum nici în anul 2014 nu a suflat nici o vorbă la Bucureşti despre faptul că PNL-ul din Moldova, în frunte cu senatorul Viorel Badea, a cărat voturi pentru Victor Ponta, situaţie de care Chifu ştia foarte bine. Iar pe Dan Dungaciu mi-l şi imaginez la Digi24, preocupat în continuare de cine l-a retras pe Andrei Năstase.

Ceea ce s-a întâmplat în România înaintea turului întâi al alegerilor de la Chişinău, felul în care au reacţionat autorităţile statului român, şi ceea ce-au transmis instituţiile media de la Chişinău, finanţate de către guvernul României prin Departamentul Românilor de Pretutindeni (şi-n unele cazuri co-finanţate de oligarhul Plahotniuc), au „promovat”, la unison, descurajarea alegătorilor moldoveni în a se prezenta la urne pe 30 octombrie (ceea ce, întâmplător sau nu, a fost strategia lui Plahotniuc). Privind la toate acestea, îmi pun întrebarea dacă nu cumva preşedintele Klaus Iohannis a dat dovadă de aceeaşi naivitate ca-n cazul decretului prin care Şevciuk ţinea morţiş să lipească Transnistria de Federaţia Rusă.

Articol publicat în Cotidianul