Oare nu-i asta o înfruntare a servitudinii milenare dobândită prin condiţia de „coastă a lui Adam”? Insolenţa lor este cu atât mai mare, cu cât unele dintre ele au sfidat pe faţă fericirea colectivă prin nemăritiş, au îndrăznit să nu-şi facă datoria în copii faţa de ţară, mai nou devenită si condiţie de acces la funcţia de preşedinte in stat. Or, locul femeii în Moldova reprezintă o certitudine medievală a articolelor de posesie, apărată asiduu de clarvăzătorii în sutane, deţinători ai formulei fericirii şi familiei, cei cu privirile piezişe care s-au opintit până la transpiraţie în propulsarea noului preşedinte, re-demonstrând vechea formula euclidiană: dacă nemăritatul şi lipsa de copii la 40 de ani este egală cu lipsa fericirii conjugale, iar lipsa fericirii conjugale este egală cu capacitatea redusă de înţelegere şi responsabilitate, apoi, parafrazând, nemăritatul reprezintă prostie. Scurt, clar şi … „vesel”.

Sau ce fel de oameni sunt cei din comunitatea LGBT, care prin votul lor electoral, unul politico- sexual dubios (indiferent de locul ştampilei aplicate), ar modifica mersul ferm şi cadenţat al statului nostru spre aiurea, pe unul mai unduios şi mai legănat, neconform bubelor din capul noului preşedinte şi al supraveghetorilor de moralitate? Obiecţia libidinoasă a noului preşedinte faţă de contracandidata sa a fost împinsă hazardat până în sfera riscurilor necalculate, căci acum oricine ar putea să-i ceară primului proba propriei orientări a patului conjugal (interesant, cine din sfetnicii săi îl va ţine de picioare?), pat care, mai nou, tinde să devină element de CV al viitorilor candidaţi la preşedinţie.

Ce fel de oameni pot fi concetăţenii acelei „juma’ de ţară”, care „fiind puşi în slujba” americanilor, europenilor, masonilor şi a tot soiul de conjuraţii internaţionale şi intergalactice, au îndrăznit să nu dorească binele propriei ţări în maniera în care o vede domnu’ Игарь. Să nu pui pe spatele lor pe tanti Zina-Carabina, că tot a rămas femeia cu frustrări de la flocăială promisă şi nerealizată acum câţiva ani? Ce să facă dom’ preşedinte cu toţi ne-oamenii ăştia? Poate să apeleze la magnifica Curte Constituţională, cea care ne-a fericit de mai multe ori, bineînţeles atunci când a trebuit, demonstrând cu argumente juridice imbatabile că facerea de bine pentru propriul popor poate fi şi incest, sau ca din orice excrement politic poţi să faci caramele?
Ce mai, categoriilor de mai sus să li se găsească „articol de cojoc” şi să li se retragă dreptul de a vota, ca să nu mai încurce iţele prin cabinele electorale ale statalităţii noastre (apropo ce hazard terminologic… pentru exercitarea dreptului „fundamental”, trebuie să te retragi într-o „cabina”, bineînţeles cu draperia trasă, iar după aplicarea „ştampilei” să dai cu votul de/în „urnă”…).

Sigur că în Moldova se poate! Se poate să ajungi preşedinte fără să exprimi nici cel mai pirpiriu gând economic sau oricare altul despre bunul mers al organizării şi gestionării treburilor statului (aceasta după pretenţia studiilor, titulaturii ştiinţifice şi a bălăcirii prin funcţiile de vârf în domeniul economic). Ş-apoi de ce ar fi nevoie? Declaraţia publică de iubire a propriei soţii şi discursul axat copios pe minciună şi combaterea zvonurile sunt autosuficiente şi pot înlocui orice program, fie el economic, politic sau oricare altul. Bineînţeles că se poate!

Dar există şi un „nu se poate”, unul la fel de jucăuş şi perfid care în ultimii ani a devenit cheia de succes a reprezentanţilor clasei politice - în Moldova nu te poţi compromite! Cu o singură condiţie, să fii din vagonul sau anturajul puterii. Poţi debita ce vrei, combate, dezbate, pur şi simplu, bate, la propriu sau figurat, cu vehemenţă şi ură, ca mai apoi să reiei totul de la început, într-o buclă continuă, fără a fi responsabil de nici unui cuvânt, nici o silabă articulată, fără a pierde nimic, dar absolut nimic din propria „calitate” şi credibilitate. Surprinzător, dar asta nu mai ţine de talentul de magician al găunoşilor politici, ci de lipsa noastră de reacţie.

O lipsă care o ia razna doar atunci când cădem pradă provocărilor reale sau imaginare de ordin geopolitic. Formula „tancurile ruseşti” a făcut cariera între Prut si Nistru, nu pentru că mesajul ar fi fost lipsit sau nu de sens Şi de riscuri, ci pentru că acest cuplet ni s-a intonat şoptit în ureche fără încetare, timp în care mâini păroase ale diverşilor escroci de sentimente patriotice şi naţionale, au transferat bani cu nemiluita din buzunarul nostru, al tuturor, în propriile buzunare (culmea că aportul acestora la altarul statalităţii moldave a determinat inclusiv şi perturbări lingvistice în măsura în care s-a inversat semantica unor termeni până acum consacraţi.

Spre exemplu, termenul de „furt” (bancar) astăzi poate fi înlocuit cu uşurinţă prin cel de „transfer”, timp în care adjectivul „european” a fost trecut cu arme şi bagaje în tabăra peiorativelor).

Despre „tancurile ruseşti” este pe undeva şi un adevăr pe care nu prea avem chef să-l recunoaştem. Ca acestea, de fapt, nu au plecat niciodată din Moldova. Mai mici sau mai mari, ele sălăşluiesc în sufletele noastre, se alimentează din fobiile şi sentimentele noastre, devorându-ne în războaiele forurilor noastre interioare. Căci apoi cum s-ar explica atâta ura, aplicata voit sau nu faţă de proprii semeni cu care în ultimă instanţă trăim în aceeaşi ţara şi respirăm acelaşi aer?

Viorel Buşcăneanu