Şi prevederile legale, şi cazurile menţionate mai sus, arată că partidele, în general, şi politicienii, în particular, sunt total neprotejaţi de atacuri în adresa lor, care ar avea la bază pretinse finanţări ilegale. Pe de o parte, formaţiunile politice au dreptul de a primi donaţii de la cetăţeni şi de la agenţi economici din ţară şi chiar vin periodic cu apeluri în acest sens, iar pe de altă parte nu au nici o posibilitate de a verifica dacă nu cumva li se întinde o cursă, care ulterior le-ar putea da mari bătăi de cap atât din punct de vedere legal, cât şi din punct de vedere al imaginii.

Cineva ar putea spune că partidele ar trebui să accepte bani doar de la cetăţenii şi de la agenţii economici pe care-i cunosc bine şi nu se îndoiesc de sinceritatea intenţiei lor de a ajuta. Dar cu astfel de abordare partidele riscă să devină nişte organizaţii închise, care ar trata cu suspiciune cetăţenii, ceea ce inevitabil ar duce la apariţia unei reacţii de răspuns a alegătorilor, care la sigur nu va fi în beneficiul respectivelor formaţiuni politice. Şi chiar dacă cunosc bine donatorii, partidele oricum nu pot fi sigure că nu li se întinde o cursă. Or, dacă în Moldova a devenit deja o normă să „cumperi” deputaţi, aleşi locali, lideri teritoriali, de ce nu ar fi posibil ca oponentul să-ţi „cumpere” donatorul, care până acum era de încredere, iar peste noapte a decis (din motive numai de el ştiute) să treacă în altă tabără şi să facă alt joc?

Partidele nu pot şti absolut totul despre fiecare cetăţean, ele nu dispun de posibilităţile şi capacităţile Serviciului de Informaţii şi Securitate, ale Poliţiei, ale Procuraturii, ale instanţelor de judecată pentru a verifica fiecare donator şi nici nu ar fi normal ca formaţiunile politice să o facă pe detectivii, întorcând pe dos viaţa oamenilor pentru a depista eventuale pericole.

Astfel, fiecare formaţiune politică, fiecare candidat în alegeri îşi asumă un risc enorm atunci când acceptă o donaţie. Or, nimeni nu poate fi sigur că nu a primit un „cal troian”, care-i poate deveni fatal. Iar în situaţia în care partidele şi candidaţii apar ca nişte nou-născuţi, total neajutoraţi în faţa eventualelor pericole dirijate de cei care nu le vreau binele, se impun măsuri şi acestea trebuie să fie luate la nivelul legislaţiei şi politicilor de stat.

În primul rând, e necesar să fie stabilit, prin lege, un nivel minim al prezumţiei nevinovăţiei partidelor şi candidaţilor, care devin victime ale falşilor donatori. În al doilea rând, ar trebui ca trezorierii partidelor să aibă un minim acces la bazele de date deţinute de organele de stat, cum ar fi: cazierul juridic, registrul întreprinderilor de stat, baza de date deţinută de Cadastru, baza de date a Fiscului şi  a Autorităţii Naţionale de Integritate. Astfel, partidele şi candidaţii în alegeri ar putea să facă nişte minime verificări pentru a şti cine sunt cei ce fac donaţii şi a putea reacţiona adecvat dacă ar depista persoane fizice sau juridice dubioase.

Dacă astfel de măsuri vor fi considerate nepotrivite, ar fi posibil de examinat o modalitate mult mai radicală, care ar proteja totalmente partidele de falşii donatori, dar la care s-ar putea recurge numai dacă toate formaţiunile politice din Moldova şi-ar da acordul – să se stabilească că partidele pot primi bani numai din bugetul de stat, să se mărească sumele alocate în acest sens şi să se prevadă un nou mecanism, care ar asigura accesul la resurse bugetare a tuturor formaţiunilor politice.

Acestea sunt doar câteva exemple, care arată că posibile soluţii există, trebuie doar să fie şi voinţă politică pentru a depăşi situaţia pe care o atestăm tot mai frecvent în Moldova şi care pune în pericol practic orice partid şi orice candidat în alegeri.

Igor Volniţchi