Pentru a ne convinge de aceste trei „mari adevăruri” la rampă sunt scoşi miniştri, aşa-numiţi analişti, reprezentanţi ai sectorului asociativ etc. Şi eu nu exclud că această „avalanşă mediatică” îşi va atinge scopul (cum s-a mai întâmplat de atâtea ori) şi chiar am putea ajunge să credem că nimeni nu a furat nici un fel miliard , iar pasul făcut recent de Guvern nu a fost o urmare a jafului secolului, ci o măsură menită să înlăture găurile lăsate de precedentele guvernări şi care are pronunţate beneficii sociale.

Ascult şi aud toate acestea în fiecare zi (cu rezolvatul e mai greu, că nu intră asta în competenţa mea) şi, cu cât mai mult ascult şi aud, cu atât mă prind mai des la gândul că noi, cetăţenii RM, parcă trăim o situaţie descrisă de marele Gabriel Garcia Marquez în celebrul său roman „Un veac de singurătate”. În acest roman este descrisă o revoltă muncitorească, care e înăbuşită prin sânge. Iar în scurt timp, guvernarea declanşează o campanie mediatică atât de acerbă încât oamenii ajung să creadă în versiunea oficială ce le era impusă că de fapt nimic din toate câte au avut loc nu s-au întâmplat în realitate. Voi reproduce mai jos acest fragment:

„Versiunea oficială, repetată şi pisată de mii de ori în toată ţara prin toate mijloacele de informare de care dispunea guvernul, reuşi să se impună: nu au fost morţi, lucrătorii satisfăcuţi s-au întors acasă cu familiile lor, iar compania bananieră şi-a suspendat activităţile până la încetarea ploilor. Legea marţială se menţinea în vigoare, pentru cazul în care se va dovedi necesar să se ia măsuri de urgenţă împotriva calamităţii nesfârşitelor ploi torenţiale, însă trupele erau încartiruite. În timpul zilei, soldaţii cutreierau prin torentele străzilor, cu pantalonii sumeşi până sub genunchi, jucându-se cu copiii de-a naufragiul. În timpul nopţii, după semnalul stingerii, spărgeau uşile prin lovituri cu patul puştii, îi scoteau din pat pe cei suspecţi şi-i îmbarcau pentru o călătorie fără întoarcere. Era vorba tot de căutarea şi stârpirea răufăcătorilor, asasinilor, incendiatorilor şi altor rebeli din Decretul cu Numărul Patru, însă militarii refuzau să recunoască aceasta chiar şi faţă de părinţii victimelor lor care veneau şi invadau biroul statului major în aflarea de veşti. „Aţi visat cu siguranţă, stăruiau ofiţerii. La Macondo nu s-a întâmplat nimic, nu se întâmplă nimic şi nu se va întâmplă niciodată nimic. Satul acesta este un sat fericit”. Aşa s-a terminat exterminarea responsabililor sindicali”.

Ascultând, văzând şi citind ce se întâmplă în fiecare zi şi raportând toate astea la romanul lui Marquez, vrei nu vrei, dar te prinzi la gândul că degrabă vom auzi şi noi fraze de genul: „Aţi visat, cu siguranţă! Nimeni nu a furat miliardul! Moldova e un stat fericit!”. Şi, cel mai groaznic e că chiar am putea crede asta…

Igor Volniţchi