Prezidenţialele nu-i vor aduce poporului preşedintele cel mai iubit dintre pământeni, dar campania în sine developează intenţii ascunse şi scoate măşti („E toamnă, cad măştile”, declamă ironic-elegiac Vasile Romanciuc). Am văzut, de exemplu, cât de mult se „iubesc” între ei adepţii unor candidaţi-aliaţi. Ce să mai vorbim de adversarii declaraţi! Scârboasa imagine a fariseilor afiliaţi conjunctural unei sau altei tabere, intoleranţa şi intransigenţa pe dimensiunea minusculă a ţarcului, patriotismul gălăgios şi inconsistent, îngustimea orizontului, aplicarea experienţei de fani fotbalistici pe teren politic şi incapacitatea aplicării raţionamentelor indică asupra efectului specificului autohton, care promite vânzoleli sterile şi o lungă amorţeală în bălegarul călduţ al autosuficienţei. Să ne fie de bine!
Avem segmente electorale distincte: oamenii guvernării, opoziţia proeuropeană, partida rusă, partida unionistă. Ar fi uşor să spun: două pe stânga (guvernarea PD-istă şi pro-ruşii) şi două pe dreapta, dar nu e atât de simplu.
Partida unionistă e reprezentată de Mihai Ghimpu, Ana Guţu, Vitalia Pavlicenco, Roman Mihăieş. Dar nu e atât de simplu nici aici. Mulţi unionişti ar insista că nu toţi patru sunt autentici şi consecvenţi luptători pentru unire. Lista poate fi completată ori scurtată, în funcţie de… unghiul de atac.
În general, oamenii se implică în politică având idealuri, scopuri politice ori interese. În planul politicului contează doar scopurile politice concrete. Idealurile sunt bune, dar ele nu acceptă privirea analitică rece (generatoare de decepţii), iar pe de altă parte, oricine poate specula cu aceste idealuri, promiţând lucruri irealizabile, dar râvnite. Idealurile unora sunt mereu subminate de interesele altora.
Deocamdată, pe terenul Unirii există o problemă: (in-)toleranţa. Explicaţia e simplă, aritmetică: doar acceptând diversitatea (de idei şi opinii, inclusiv) vom fi mulţi. Azi spaţiul exerciţiului unionist nu mai e monopolul unui lider sau partid. Mişcările de alternativă, în special ale tinerilor, pigmentează altfel acest spaţiu, altă dată monocromatic. Testând variante, am putea ajunge la un unionism pragmatic, urmând scopuri politice testabile şi nu urmărind beneficii/ interese, nici vânând (doar) idealuri, vulnerabile şi ineficiente pe terenul pragmatic al politicului.
Pe acest teren, prezidenţialele sunt un test, un sondaj, nu mai mult. Chiar dacă cineva ar fi cu şanse, e limpede că un preşedinte nu înseamnă prea mult nici pentru lucrurile „interne”, ce să mai vorbim de cele care transgresează visele şi idealurile? E suficient să urmărim „strategia” singurului „candidat unionist” înregistrat la această oră. Acesta, în caz că va deveni preşedinte (nu altcum), va promova idealurile unioniste. „Următorul” său pas e pur şi simplu dezarmant: alegătorii pro-unionişti vor vota masiv Partidul Liberal la parlamentare şi – în caz că aceştia vor obţine majoritatea absolută! – vor vota Unirea. Simplă mişcare, în doi timpi. Dar nimic bun nu se va întâmpla dacă nu vor fi votaţi liberalii. Totu-i în mâinile alegătorului, Ghimpu nu răspunde.
E jalnic: una-i că (fiind la guvernare!) nu mai are cu ce să iasă în faţa alegătorilor, alta e că, indirect, el demonstrează că sistemul, la edificarea căruia a contribuit substanţial, e falimentar. Am citit chiar azi pe bannerul său: „Moldova are viitor în România!”. Frumos! Dar asta înseamnă că Moldova – din cauza guvernării proaste (a lui Ghimpu, inclusiv) – nu mai are viitor în Moldova! Eşuând ca politician, o dă pe lozinci.
Partida unionistă e alta decât va arăta testul electoral. Şi nu pentru că Năstase ori Sandu ar fi unionişti discreţi, ci pentru că alegătorul unionist, în bună parte unul inteligent, va alege să voteze pragmatic, nu emoţional. Nu e referendum pentru Unire, nici sondaj de idealuri şi fantezii (frumoase, am citit „programele electorale”). E o alegere politică.
Jurnal.md
