12:07
08 Jul 2012
08 Jul 2012 | 12:02
Cine se teme de Nichita Smochină?
Cine se teme de Nichita Smochină?
sursa: Jurnal de Chișinău foto: cdep.ro

Interviu cu Vlad Galin-Corini, editorul însemnărilor lui Nichita Smochină

– Stimate dle Vlad Galin-Corini, Nichita Smochină, în memoriile sale, relatează că, la 27 iunie 1940, când guvernul sovietic a emis ultimatumul către guvernul României să evacueze Basarabia, fiica sa, Claudia, a făcut căsătoria civilă cu Diomid Strungaru la Bucureşti, basarabean din comuna Chirileni, judeţul Bălţi, satul meu de baştină. Relataţi-ne pe scurt despre destinul acestuia.

Diomid Strungaru a făcut şcoala primară la Chirileni, după care a urmat liceul la Iaşi. A avut o copilăria grea, în fiecare sâmbătă, mergea acasă, la Chirileni (distanţa dintre Iaşi şi Chirileni e de circa 50–60 de km), pe jos, ca să-şi aducă de mâncare. După liceu, a făcut facultatea la Iaşi, a fost asistentul lui Iorgu Iordan. A făcut doctoratul în Polonia, de unde s-a întors în 1939. A elaborat un dicţionar şi un curs de limba română pentru polonezii refugiaţi în România. După cel de-al Doilea Război Mondial, fiind ginerele lui Nichita Smochină, a avut de suferit foarte mult. Deşi era un om de ştiinţă apreciat, a ajuns să lucreze ca muncitor necalificat, la roabă, într-o fabrică de fiare de călcat. Mai târziu, a revenit în specialitate, mai întâi, a fost redactor la „Revista Românoslavica”, după care a fost profesor universitar la Universitatea din Constanţa, funcţie în care s-a pensionat. Stătea la Bucureşti cu familia şi făcea naveta. A decedat în 1998.

– Dumneavoastră sunteţi editorul a două lucrări semnate de Nichita Smochină. Cine sunteţi pentru Smochină şi cum a apărut interesul Dvs. pentru această personalitate?

Eu sunt ginerele lui Strungaru, m-am ocupat de publicarea memoriilor lui Nichita Smochină pentru că n-a făcut-o nimeni până la mine. Nichita Smochină a murit în 1980. A locuit cu fiica sa, Claudia, şi soţul acesteia, Diomid, în aceeaşi casă. Acolo l-am cunoscut, chiar am locuit o anumită perioadă în casă la ei cu soţia mea, până când ne-am mutat. Ştiam despre preocupările lui Nichita Smochină, ştiam că el a depus la Academia Română şi la Arhivele Statului un volum complet de memorii. După 1990, Nichita Smochină a fost reabilitat complet, el fusese reabilitat parţial în regimul Ceauşescu. I s-a întors post-mortem titlul de membru de onoare al Academiei Române.

În aceste condiţii, eu, având preocupări academice, am luat legătura cu editura Academiei Române, care a acceptat imediat să publice memoriile depuse la Arhivele Statului. Aşa a apărut în 2010 primul volum de memorii. În familia Smochină-Strungaru, au mai rămas încă circa 4000–5000 de pagini de însemnări zilnice, un jurnal al bătrânului academician Smochină. Am luat acest material şi l-am editat. Astfel a apărut cel de-al doilea volum.

– Bănuiesc că cele două lucrări – „Memorii” şi „Pagini din însemnările unui rebel” – au răscolit spiritele în mediul academic de la Bucureşti şi Chişinău…

Ambele lucrări au avut un impact puternic la Bucureşti şi la Chişinău. Soţia mea, Veronica Galin-Corini, a avut onoarea să primească de la Mihai Ghimpu, fostul preşedinte-interimar al Republicii Moldova, Ordinul de Onoare acordat post-mortem lui Smochină. Presa de la Chişinău timp de trei zile, atunci când am lansat volumul de memorii, a publicat o serie de materiale importante legate de această lucrare. Uniunea Scriitorilor, în frunte cu dl Cimpoi, a organizat acţiuni de comemorare. Iar la Bucureşti, am avut discuţii cu Răzvan Theodorescu, cu academicianul Eugen Simion. Răzvan Theodorescu l-a cunoscut personal pe Nichita Smochină.

Cartea s-a epuizat imediat. Şi în presa din România a apărut o serie de materiale foarte interesante, elogioase la adresa memoriilor lui Nichita Smochină.

– Nichita Smochină, fiind o personalitate importantă din mediul academic, a avut nişte aprecieri acide la adresa unor oameni de ştiinţă şi oameni politici. Cum sunt interpretate consideraţiile sale?

Aprecierile sale din cel de-al doilea volum sunt nişte consideraţii personale. Eu am avut curajul să le public, deoarece cred că e bine să ştim opinia unor personalităţi adevărate despre o serie de oameni. Sigur că cei mai mulţi dintre cei despre care a scris Nichita Smochină nu mai trăiesc. Aprecierile la care vă referiţi sunt făcute la adresa unor oameni făcuţi peste noapte academicieni, după ce au fost daţi afară din Academie oameni de ştiinţă de mare valoare. Este vorba de indivizi care au făcut jocul sovieticilor, al Partidului Comunist.

 

Cea de-a doua lucrare („Pagini din însemnările unui rebel”) conţine foarte multe detalii inedite despre viaţa academică şi mişcarea naţională din RSS Moldovenească. Faptul că nu s-a reuşit editarea acesteia la Chişinău ar putea fi legat de acest lucru?

Să-l întrebaţi pe patronul editurii „Baştina”, dl Rusu, care a fost foarte drăguţ la început, şi-a asumat responsabilitatea de a-l publica, însă ulterior, probabil după ce a citit manuscrisul, observând că sunt aprecieri, inclusiv la adresa unor oameni care, probabil, mai sunt în viaţă, s-a reţinut să-l mai publice, probabil de teama de reacţiile care ar putea să apară după editarea volumului.

– Şi acum despre Transnistria, aţi fost la baştina lui Nichita Smochină?

Mi-am propus să ajung anul acesta la Dubăsari. Însă, în cadrul lansării volumului, vorbind cu dl Ion Negrei, mi-a spus că el a fost şi a văzut fântâna bătrânului şi a tatălui său, şi că mai există o bucată din casa sa. După 1990, fiul lui Nichita Smochină, Alexandru, s-a dus la Mahală, şi-a găsit casa în care s-a născut el, însă ruşii care stăteau acolo nu i-au dat voie să intre. Pentru mine, este un gest de neconceput. Acesta nu voia casa înapoi, nu voia decât să vadă casa în care s-a născut. E o ticăloşie care nu se pedepseşte decât moral.

Am înţeles că în casa lui Nichita Smochină trăieşte acum o rudă de-a lui Nichita Smochină, se numeşte Smokin…

Este una din variantele numelui Smochină. Ruşii i-au rebotezat.

– În încheiere, aş vrea să vă întreb dacă aveţi un mesaj pentru cei din Transnistria?

Aş vrea să subliniez că Nichita Smochină şi-a iubit extraordinar locurile natale. A suferit întreaga sa viaţă pentru faptul că nu s-a putut întoarce să vadă pământul pe care s-a născut. A ajuns până la Liga Naţiunilor să lupte pentru drepturile românilor din URSS. A luptat pentru respectarea drepturilor concetăţenilor săi, a susţinut în lucrările sale rolul important al românilor în cultura rusă, de asemenea, influenţa pe care au avut-o personalităţile româneşti ce au ajuns să aibă posturi de mare răspundere în Rusia ţaristă şi chiar în URSS. A luptat permanent pentru a demonstra că în stângă Nistrului trăiesc români.

Interviu realizat de Ilie Gulca

Ştiri similare
Нравится
J urnalTV
U ltimele Ştiri de pe JurnalTV