Savanţii credeau că există un spaţiu gol între Gheţarul Thwaites şi roca de dedesubt, unde apa oceanică ar curge şi ar topi gheaţa, dar au fost surprinşi de amploarea şi rapiditatea creşterii cavernei.

„De mulţi ani am suspectat că Thwaites nu era strâns ataşat de roca de dedesubt”, a precizat Eric Rignot, coautor al studiului de la University of California, Irvine.

Savanţii au putut observa cavitatea cu ajutorul unei noi generaţii de sateliţi care fac parte din Operation IceBridge ai NASA, echipaţi cu radare care pot „vedea” prin gheaţă. De asemenea, oamenii de ştiinţă au putut folosi mai multe nave spaţiale italiene şi germane care sunt echipate cu instrumente SAR (synthetic-aperture radar) care pot măsura cum suprafaţa s-a mutat în intervalul realizării imaginilor. Acestea au arătat că suprafaţa s-a modificat substanţial din 1992 până în 2017.

„Dimensiunea unei cavităţi de sub un gheţar joacă un rol important în topire”, a precizat Pietro Milillo, cercetătorul care a condus studiul de la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena, California. „Pe măsură ce sub gheţar intră mai multă căldură şi apă, se topeşte mai rapid”, a adăugat acesta.

Gheţarul Thwaites are circa trei sferturi din suprafaţa României şi este în prezent responsabil pentru aproximativ 4% din nivelul global al apei. Dacă tot gheţarul ar fi topit, apa rezultată ar ridica nivelul oceanic cu mai circa 65 de centimetri. Mai mult, gheţarul joacă rolul de „tampon” pentru cei vecini, adică încetineşte topirea acestora. Dacă şi acei gheţari s-ar topi, nivelul mării ar creşte cu 2,4 metri.

De asemenea, descoperirile arată că retragerea gheţarului nu este uniformă, arătând complexitatea interacţiunilor gheaţă ocean. „Înţelegerea detaliilor cu privire la felul în care oceanul topeşte acest gheţar este esenţială în previzualizarea impactului său asupra creşterii nivelului mării în următoarele decenii”, a mai adăugat Rignot.