Statutul social se măsoară în mărimea şi calitatea accesoriului purtat cu fermitate sau delicateţe, după caz, la încheitura mâinii: o borsetă mică arată că ai avea ceva bani la tine, cheile de la maşină şi - neapărat - două telefoane mobile. Într-o borsetă mijlocie poate să încapă şi o tabletă pe care te mai prefaci că lucrezi cât timp aştepţi să ţi se răcească ceaiul, iar borseta mare, ei bine, aceasta este echivalentul consacrării: în ea îţi încap cheile de la mai multe case, cel puţin patru telefoane mobile şi un pistolet, asta pentru a demonstra cui este curios că tu eşti o persoană cu adevărat importantă şi cu multe probleme pe cap. Atenţie! Dacă veţi vedea pe cineva la vreo terasă cu o borsetă din aceasta mare care are şi o încuietoare cu cifru, e bine să vă feriţi: sigur aţi dat peste vreun politician din actuala clasă conducătoare de la Chişinău, scrie ziaruldeiasi.ro.

Pe orice moldovean ai întreba, nu e om care să nu ştie ce colecţionează în borseta cu cifru cei care conduc astăzi Republica Moldova pe banii României şi ai Uniunii Europene: vei găsi acolo preşedintele ţării, guvernul, justiţia, partidele de la putere, deputaţi „independenţi” şi „neafiliaţi” politic, trusturi de presă, ziarişti îndesaţi cu fise, lătrăi cu ora, firme profitabile din nimic şi câte şi mai câte.

Un singur lucru nu au în borsetă actualii conducători de la Chişinău: voturile celor care mai cred că viitorul Republicii Moldova este legat de Uniunea Europeană şi nu de Rusia, voturile celor care sprijină - cât de greu nu ar fi - eforturile liderilor opoziţiei de peste Prut, Andrei Năstase şi Maia Sandu. Cea mai bună dovadă este că acum trei luni, împotriva tuturor „analizelor” şi „estimărilor”, Andrei Năstase a reuşit să câştige Primăria Chişinăului învingând-o clar în primul tur pe candidata susţinută de către olgarhul Plahotniuc, iar în al doilea tur învingându-l pe candidatul preşedintelui Dodon. Însă, atunci când borseta este generoasă, în ţările cu democraţii plăpânde îţi poţi permite orice. Decizia judecătorească de invalidare a rezultatului alegerilor pentru primăria capitalei Republicii Moldova i-a lăsat cu gura căscată pe toţi, din Uniunea Europeană până în Statele Unite ale Americii.

Atunci când cifrele sondajelor se încăpăţânează să nu arate foarte bine pentru cei de la putere, din borsetă se scoate plicul cu „proiecte speciale”, acţiuni prin care se compromit oponenţii politici. Despre ultimul astfel de „proiect special” implementat în această perioadă la Chişinău este vorba şi în acest articol.

După experienţa anilor 2000, atunci când Iurie Roşca – cel mai mare „unionist” posibil – a devenit brusc omul de încredere al comunistului Voronin, cei care îşi doreau Unirea cu România au făcut parcă un pas înapoi, fiecare îndeplinindu-şi visul pe cont propriu (prin redobândirea cetăţeniei române), fără să mai aştepte o mişcare socială. Rând pe rând, de-a lungul timpului, tot felul de lideri dubioşi s-au autointitulat „unionişti şefi”, compromiţând astfel o mişcare naţională care avea potenţial de a scrie istorie. Începând însă cu ultimii doi, trei ani de zile, mai ales de când derapajele democratice, sociale şi economice au început să fie la ordinea zilei în Republica Moldova, peste Prut a reînceput să fie din ce în ce mai vizibil curentul unionist. Iar vizibilitatea a început să se simtă inclusiv la nivelul sondajelor electorale, lucru care numai bucurie nu le-a adus actualilor conducători de la Chişinău. Dar, după cum vă spuneam, din borseta cu cifru apar soluţii pentru (aproape) toate bătăile de cap ale Puterii. Drept pentru care s-a trecut la aplicarea planului „divide et impera”, iar în paşi foarte simpli mecanismul a fost următorul: se creează un partiduleţ nou care să încerce să profite de tendinţa unionistă. Apar noi lideri care beneficiază de expunere generoasă la trustul media al partidului conducător. Încetul cu încetul, în jurul acestor noi lideri încep să se regrupeze oamenii care chiar îşi doresc un viitor mai bun alături de România. Acţiunile unioniste încep să devină din ce în ce mai vizibile, iar totul culminează cu un simbolic „Marş Centenar”, parcurgerea unui drum de 1.200 de kilometri de la Alba Iulia către Chişinău. Pe tot traseul parcurs în România lucrurile se desfăşoară paşnic, aproape fără a fi simţite în societatea de la noi. Odată ajunşi la graniţa cu Republica Moldova, noii lideri unionişti se transformă dintr-o dată, fără ca nimeni să înţeleagă: apar provocări gratuite la adresa poliţiei, urmează nişte aşa-zise îmbrânceli cu forţele de ordine urmate de o expunere mediatică suficient de puternică pentru a-i transforma în eroi pe liderii mişcării. Marşul ajunge la Chişinău iar societatea stă cu gura căscată, aşteptând proclamaţia care să facă Istorie. Însă, surpriză: ziariştii de peste Prut descoperă că, de fapt, liderii unionişti – la adăpostul întunericului – se bat prieteneşte pe spate cu poliţiştii veniţi să creeze senzaţia că pregătesc o nouă încleştare, totul părând mai degrabă o reîntâlnire a unor oameni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei. Oamenii află aceasta şi, ca rezultat, se reinstaurează lehamitea. Avântul (organizat) unionist scade, oala nu mai dă în clocot, iar liderii partidului conducător pot răsufla uşuraţi: pentru măcar încă nişte luni de zile au scăpat de grija suplimentară că cineva le poate afecta scorul electoral. Iar colecţia din borsetă s-a mai mărit şi cu nişte lideri unionişti, numai buni de reactivat atunci când situaţia o va mai cere.